Iile

Acum ceva vreme am întrebat o colegă, elveţiancă get-beget, de unde aş putea să cumpăr o cămaşă tradiţională, folosită încă de către ţăranii şi fermierii elveţieni la munca în grajd sau pe păşune. Culoarea tradiţională a cămăşilor este bleu şi sunt făcute dintr-un bumbac gros şi rezistent, împodobit cu frumoase coloane brodate cu flori de colţ, simbolul Alpilor şi al pajiştilor pe care pasc celebrele lor vaci. După ce mi-a recomandat magazinele Landi, un fel de reţea a cooperativelor agricole, colega s-a simţit obligată să mă prevină, jenată, că afişîndu-mă în cămaşa aia prin oraş ar putea să-mi aducă ceva prejudicii de imagine. În faţa nedumeririi mele, mi-a explicat: în ultimii ani, celebra cămaşă a devenit un fel de simbol al UDC (SVP în germană), un partid cu o agendă apropiată de extrema dreaptă, puternic votat, în special, de zonele rurale izolate şi de populaţia vârstnică. Deci există posibilitatea ca oamenii să mă înţeleagă greşit văzându-mă purtând acea cămaşă, mai ales în mediile mai cosmopolite ale oraşelor mari. Nu am putut să nu constat în tonul vocii colegei mele frustrarea şi tristeţea cauzate de ‘renunţarea’ la un simbol naţional drag, pângărit şi confiscat de o grupare politică cu accente extremiste.

O altă colegă, italiancă de data asta şi foarte mândră de ţara şi cultura sa, îmi spunea că de fiecare dată când aude imnul naţional al Italiei nu-şi poate opri o grimasă de dezgust la primul vers: imnul lor începe cu Fratelli d’Italia, “întâmplător” numele celei mai noi grupări italiene de extrema dreaptă. În viziunea noului partid, eşti “fratelli” cu ei doar dacă ai idei ultranaţionaliste, rasiste pe alocuri, anti-emigraţie, anti-europene şi climato-sceptice, ca să le listăm doar pe cele mai scandaloase. Ceilalţi sunt numiţi, nediscriminatoriu, neo-marxişti şi pot fi, la fel de bine, klingonieni.

Ultima dată când am purtat o ie a fost, cred, în clasa a şasea, să tot fie vreo 40 de ani de atunci, când am reprezentat Generală 11 pe scena de la Casa Sindicatelor din Tulcea, în faţa a sute de părinţi şi copii. Cântam la vioară în taraful şcolii. Mai tradiţional de-atât nu se putea, deşi mie, sincer, mi-ar fi plăcut mai mult în grupul folk. Poate nu eram eu destul de patriot la vremea aia. Ulterior, de-a lungul anilor, am tot cochetat cu ideea de a-mi cumpăra o ie (tot ii se cheamă şi cele bărbăteşti, nu?), mai ales de când m-am mutat în Elveţia. Nu şi manta de-aia de voievod cum numai domnii Fuego şi Simion îşi permit, doar o cămaşă ţărănească folosită, pe vremuri, în grajd sau pe păşune. Dar când o văd pe madam Şoşoacă, că altfel nu pot să-i spun, scuipând scrâşnit în microfonul parlamentului şi-n camera cu care-şi face live-ul tradiţional pentru iarmarocul facebookului parcă mi se mai domoleşte avântul.

Când eşti departe de ţară devine important să-ţi poţi manifesta, măcar din când în când, identitatea. Să te bucuri, alături de-ai tăi, la vreun eveniment sau doar să te simţi, de la distanţă, parte a ceea ce reprezintă ţara. Ba chiar, din când în când, să îmbraci haina tradiţională a vecinului, în semn de preţuire şi de prietenie. Dar o să învăţăm să facem asta şi fără straie tradiţionale. Pentru moment am, de rezervă, tricoul oficial al naţionalei de rugby.