Bătrânul le urează celor din ambulanţă “Au Revoir!” şi dă să închidă uşa. Dar cumva se răzgândeşte la jumătatea drumului şi portiera flutură înainte şi înapoi, doar pentru a-i permite omului încă un “Au revoir, merci!”, cu vocea un pic gâtuită de emoţie. Cei doi asistenţi răspund la salut şi omul închide uşa, după o scurtă ezitare. N-a împins-o bine, o deschide şi rosteşte, emoţionat, “Au revoir, Camille!” Camera video din ambulanţă înregistrează slab glasul de sub masca de oxigen. “Au revoir, Pierre!” E stins, dar păstrează o oarecare căldură pe care numai numele soţului ei o poate crea, ca şi când ar încerca să-l încurajeze, deşi ea e cea în primejdie. Fiecare secundă contează în cursa contra morţii dar infirmierii permit acest rămas bun emoţionant ştiind, din atâtea alte cazuri în ultimele săptămâni, c-ar putea fi ultimul. Ea are temperatură mare şi nivel foarte scăzut de oxigen în sânge, tuşeşte şi se sufocă. Ar fi trebuit să fie de mult în spital dar a amânat până în ultimul moment să sune la salvare. El pare OK, niciun simptom, dar n-are voie s-o însoţească la spital. Ar putea fi ultima oară când se văd şi amândoi o ştiu. Au revoir-ul lor e sfâşietor chiar privind, săptămâni mai târziu, ecranul unui televizor.

Oamenii sunt îngroziţi de ideea de a merge la spital, majoritatea amână momentul până când le e foarte rău. Anxietatea atinge cote paroxistice imediat ce văd echipamentul de protecţie al oamenilor veniţi în ajutor. Un zâmbet şi o încurajare fac minuni, cei de pe ambulanţă o ştiu foarte bine, dar sunt greu de arătat de sub măşti şi combinezoane.

Yanis spune că trăieşte cu sentimentul că a început un maraton şi aleargă, fără să ştie unde este linia de sosire şi nici cât de mult va putea alerga. Yanis, Alison, Lara, Rafaela şi Maxime sunt ambulanţieri la Geneva. Toţi au, probabil, în jur de 30 de ani şi recunosc că le este teamă. Le e teamă că vor lua virusul şi vor muri dar, mai ales, că vor lua virusul şi-l vor da mai departe unor oameni nevinovaţi – pacienţilor, familiei, prietenilor. Un sfert dintre ei au făcut deja boala încă de la primul val iar pentru majoritatea asta a venit ca o uşurare, indiferent cât de grele au fost simptomele. Sunt conştienţi că o pot lua din nou acum, în al doilea val. Ritmul de lucru e infernal, fiecare echipaj are cel puţin şapte intervenţii Covid în fiecare noapte, iar peste zi e şi mai rău. În plus, sunt toate celelalte – accidente, crize cardiace, alte patologii – şi în spatele fiecăreia se poate ascunde oricând şi o infecţie covid, deci nivelul de alertă trebuie să fie permanent ridicat.

În call-center-ul 144 al Genevei se primesc 900 de apeluri covid pe zi, de 5 ori mai multe ca de obicei. Mulţi dintre cei care sună nu pot rosti o frază întreagă fără să-şi piardă suflul, semn că urgenţa e maximă. Au fost oameni care au sunat la 144 dar nu au rezistat până la venirea ambulanţei, iar cazurile acestea creează un imens impact psihic asupra celor care şi-au ales ca ocupaţie salvarea de vieţi. Se lucrează în schimburi de 12 ore cu jumătate de oră pauză. Sunt supra aglomeraţi şi în plus nu există destule ambulanţe, paturi de spital şi medici. Pompierii participă la dezinfectarea ambulanţelor pentru a le face disponibile mai repede pentru următoarea intervenţie. Oamenii care aşteaptă ajutor devin adesea nervoşi şi agresivi, încă un factor major de stres. Cei care răspund la apeluri încearcă să-şi spună că furia aceea nu le e adresată, dar e atât de dificil s-o ţină departe de viaţa lor de zi cu zi.

În aprilie erau peste 400 de bolnavi covid în spitalele oraşului. Oamenii Genevei stăteau în case dar ieşeau în fiecare seară în balcoane ca să-i aplaude pe cei ce-şi riscau viaţa pentru binele tuturor. Astăzi oraşul are peste 600 de oameni internaţi, iar transferul către alte spitale se face cu dificultate. Afară, lumea pare să-şi vadă de viaţă. Sezonul de ski e aproape. Nimeni nu mai aplaudă. Oamenii s-au săturat de drame şi preferă să nu le mai vadă.

*Superb reportajul postului naţional elveţian de limbă franceză, RTS1.