E sâmbătă dimineața la Bienne și pe Nidaugasse, strada comercială din centru, mulțimea ieșită la cumpărături e însuflețită de acordurile celui de-al cincilea dans ungar al lui Brahms. În fața vitrinei magazinului Loeb mulți s-au oprit să asculte mai de-aproape. Acordeonul pare să-și tragă sufletul lungind ușor și melancolic penultimul pasaj doar pentru a exploda entuziast și decisiv în acordurile de final (m-a făcut să-mi amintesc involuntar secvența bărbierului din “Dictatorul” lui Chaplin). Performanța este îndelung aplaudată de către trecători. Artistul este fără îndoială un țigan român, de vreme ce pe cutia din spatele lui scrie “Ansamblul folcloric numaiștiucum”. Dar și fără să fi văzut cutia, l-am ghicit din ritm. Poate că acordeonul avea clapele uzate într-un anume sens melodic sau poate că fusese doar o ironie fină la adresa vecinilor unguri dar motivele lui Brahms inspirate din folclorul maghiar avuseseră acel inconfundabil ritm bizantin și balcanic al lăutarilor de la noi, din sud. O tușă personală care m-a făcut să zâmbesc într-un fel anume. Iar când privirile ni s-au intersectat pentru o clipă am avut impresia că artistul a recunoscut, în spatele zâmbetului meu, un “connoisseur”.
APort 