După prestația de astăzi a domnului Ciucă la Măruță încerc să pricep dacă trebuie să privesc într-o cheie diferită prestația dânsului de acum câteva luni, la o altă emisiune TV, sau explicația e aceeași. Atunci, întrebat cum a votat la referendumul pentru “familia tradiţională”, a răspuns, greu, poticnit, temător, că a votat “da”, asta după ce iniţial a încercat s-o scalde spunând că n-a avut practic de ales, PNL-ul fiind partid istoric şi identitar, cu familia, credinţa şi patriotismul printre valorile fundamentale. La vremea respectivă m-a șocat naturaleţea cu care domnul general recunoaște că a votat “Da”, pentru ca în fraza următoare să spună că nu are nimic împotriva minorităţilor de orice fel. Ca și astăzi, ai putea să crezi că nu a înţeles corect pentru ce a fost acel referendum. Întrebarea de pe buletinul de vot nu era dacă tu personal preferi un partener de sex opus, dacă crezi în Dumnezeu sau dacă îţi iubeşti ţara, cum fără sens a adăugat domnul Ciucă. Întrebarea era dacă eşti de acord să se modifice Constituţia şi legile ţării pentru ca ceilalţi să nu poată avea drepturi egale majorităţii. Nu ai nimic împotriva lor dar votezi ca ei să fie persecutaţi, asta este încă o probă de democraţie originală (era să-i spun tradiţională), în sensul definit magistral de marele Iliescu. Probabil că domnul Ciucă încerca să se facă simpatic votanţilor PNL tentaţi să migreze spre AUR sau ŞOŞ. Domnul general nu înţelege că, orice ar face, nu le poate intra în grații golanilor care votează cu AUR. Aşa cum un joint fumat pe ascuns nu te face Snoop Dogg, nici un “da” la referendum nu te face George Simion. Pentru aurişti, domnul Ciucă nu va fi niciodată altceva decât un gabor alunecos şi fără… curaj, ca să zicem aşa. De astăzi, și unul care nu prea pricepe mare lucru.
Tag: romania
O campanie sulfuroasă
Cred că am mai scris pe-aici că singurul canal TV din România transmis pe cablul Swisscom-ului elvețian și care conține informații relevante despre România este Digi24. Celelalte două, TVR Internațional și ProTV Internațional, nu înțeleg de ce (mai) există, practic conțin doar “Garantat 100%” și “Las Fierbinți”.
Dar ca să revin la Digi24, de două zile trăiesc cu un gust amar, acela al dezamăgirii provocate de felul în care tratează “scandalul” Geoană. Nu sunt suporter al domnului Mircea Geoană, nu am votat și cred că nici nu voi vota cu dânsul, dar felul în care a fost tratat în emisiunea lui Cosmin Prelipceanu de alatăieri și mai apoi în alte emisiuni de știri sau politice mi se pare, în cel mai bun caz, complet neprofesionist. Au preluat o investigație jurnalistică făcută de altcineva și au rostogolit-o în studio de la un invitat la altul, au adus în discuție alte povești din trecutul domnului Geoană iar concluzia generală, mai mult sau mai puțin sugerată și aparent general acceptată, a fost că o dubioasă relație de afaceri a domnului Rareș Mănescu cu un propagandist rus (care folosea un pseudonim pentru postările propagandistice) îl transformă pe domnul Geoană într-un potențial agent rus. Prestația jurnaliștilor și invitaților din studio, oameni de altfel pe care îi urmăresc aproape de fiecare dată când apar la Digi, a fost părtinitoare, complet ostilă față de purtătoarea de cuvânt care a intervenit în direct pentru a încerca să explice lucrurile și de o suficiență deranjantă, mai ales că improvizau pe dovezi neverificate și pe o cauzalitate subțire între ele. Aș fi așteptat mai mult scepticism de la niște oameni inteligenți și cu experiență. Nu discut poveștile candidatului Geoană ci pretențiile mele față de puțina presă de calitate din România.
Deci, ca să concluzionez, o explicație ar fi poate o posibilă criză acută de neprofesionalism care să fi lovit temporar studiourile Digi. Pe de altă parte, domnul Geoană încearcă să convingă mass media că e o acțiune de kompromat cu origini la Moscova. Surprinzător, nu mulți par dispuși să verifice, cel puțin nu oficial. Ca cetățean, aș fi foarte curios să aflu ce influență ar fi putut avea în tot scandalul sumele uriașe pe care PSD și PNL le varsă, mai mult sau mai puțin pe față, în capul presei care contează. E clar că domnii Ciolacu și Ciucă, deși poate din motive diferite, nu și-l doresc pe domnul Geoană în turul doi. Și apoi, mi-aș dori să aflu ce influență ar putea avea în toată treaba fostul președinte Băsescu, cel ofensat grav de Geoană, mai ales că vocile cele mai vehemente sunt foști ziariști sau personalități care, în trecut, au cântat, pe voci diferite, în corul dezgustător al propagandei băsiste care a fost, mulți ani, egală propagandei pesediste. Poate, până la urmă, dovedește cineva că nu e kompromat, doar campanie neaoș românească.
Şi consultanţii în slujba cui?
Sincer, nu ştiu cine îl sfătuieşte pe Nicolae Ciucă în campania electorală. La câţi bani par să arunce pe reclame, pe drumurile ţării sau online, probabil că şi consultanţii sunt scumpi. Dar serios, nu pricep ce dracu’ de strategie e asta, poate-mi explică cineva.
Toată lumea care se pricepe spune că ideea j-de miilor de panouri a fost foarte proastă, mai exact contraproductivă electoral. Banii să zicem că n-au contat, că erau de la stat. Acum, că s-a lansat cartea, au început să apară impresii (pozitive) despre ea, imediat puse pe toate gardurile online-ului de echipa de campanie a PNL. Asta, să zicem, ar fi OK. Dar cine sunt cei care-i laudă capodopera lui Nicolae Ciucă? Dan Andronic, Ion Cristoiu, Mircea Dinescu şi Marius Ghilezan? Eu nu zic să baţi în poarta marilor critici literari pentru recenzii intelectuale, dar măcar unii mai puţin ticăloşi nu s-a putut? Măcar unul? Să înţelegem că au citit cartea doar indivizi care ar dansa, probabil, pe coşciugul PNL-ului? Sau aia e, ei au citit, ei s-au exprimat (pozitiv), ei sunt în reclamă!
Mie-mi pare că unul dintre obiectivele consultanţilor electorali este să îndepărteze orice persoană de bună credinţă care-ar mai dori să voteze cu partidul ăsta. Domnul general e în slujba ţării, e clar, şi o fi complet absorbit de asta, dar consultanţii, ăştia în slujba cui sunt, că nu mai înţeleg nimic?


Urmaşii meşterului Manole la Bienne*
Cam pe la mijlocul lui Ianuarie s-a înălţat corpul care dădea spre stradă. Am avut o bănuială când a doua zi a apărut, înfipt în vârful schelelor, un brăduţ recuperat de la gunoi. Câteva ghirlande colorate sugerau că fusese brad de Crăciun. La vremea respectivă chiar am comentat că aşa îţi dai seama dacă lucrează români pe şantier, amintindu-mi că cu ceva ani în urmă avusesem şi eu un brad de-ăsta în vârful acoperişului casei mele. N-a impulsionat prea mult avansul lucrărilor, evident, dar alea sunt vremuri apuse, aici suntem în ţara trenurilor care ajung exact când spun ceasurile elveţiene că trebuie să ajungă.
Unde rămăsesem? Prin martie, într-o zi în care am avut treabă în oraş în timpul pauzei de prânz, am văzut venind agale din capul străzii doi muncitori. Mi-au atras imediat atenţia pungile de pufuleţi Gusto ţinute lipite de salopete, ca să nu risipească nimic din preţiosul conţinut. Le luaseră probabil de la Aldi-ul de după colţ. Nu vom afla niciodată dacă erau desertul sau de-a dreptul chiar masa de prânz. Când au ajuns în dreptul meu am avut şi dovada că sunt de-ai mei, căci chiar şi vorbită cu gura plină româna rămâne română.
Şi-apoi lucrurile au devenit din ce în ce mai familiare. Echipa de pe şantier a dispărut vreo lună, revenind abia pe la sfârşitul lui Februarie. Nimic nu mişcă în jurul clădirii până spre 9:30. Cât a fost iarnă am crezut că nu pot lucra pe întuneric, dar acum e iunie şi tot după 9 apar. Un banal acoperiş în două ape avea să fie finalizat doar după multiple montări şi demontări, cu ploaia insistând să ude-n mansardă. Hidroizolaţia terasei a durat multe luni iar tubulatura de inox a sistemului de ventilaţie s-a opus cu încăpăţânare unei poziţii rectilinii, asta după ce diverse piese s-au ascuns prin şantier. Trotuarele din jurul clădirii au fost sparte, rânite şi asfaltate de mai multe ori, la fiecare nouă intervenţie fiind adăugate alte ţevi în subteran. Ceea ce se finalizează acum nu prea pare să aibă sens iar capacele de canalizare sunt la aproape o palmă sub nivelul asfaltului – perfect acceptabil la Bucureşti, căci aia e!, dar nu şi aici – semn că ciclul se va relua.
Probabil că nevestele meşterilor români din echipa lui Manole sunt în siguranţă, acasă în România. Dar o clipă de neatenţie, de care muncitorii şantierului par perfect capabili, ar putea duce la zidirea accidentală în chinuitele trotuare a vreunuia dintre consumatorii de ştim-noi-ce care-şi fac veacul prin zonă, aşteptând să sune clopoţelul la depozitul de metadonă de pe Neumarktstrasse. Nimeni n-ar băga de seamă că lipseşte unul, doar lucrările s-ar termina ca din senin.
*Să punem şi-un lung disclaimer pentru a respecta corectitudinea politică. 🙂 1. “Urmaşii meşterului Manole” este, evident, o metaforă, câtă vreme toată lumea ştie din legendă că nevasta lui însărcinată a fost zidită în peretele mănăstirii Curtea de Argeş iar el s-a făcut fântână în curtea aceleiaşi biserici, fără să lase urmaşi. 2. Ideea de “urmaşi” pleacă de la popularitatea legendei care a avut, de-a lungul timpului, generaţii întregi de followeri, mai ales că este al treilea cel mai frecvent subiect de bac, după Moara cu noroc şi Luceafărul. 3. Nu există date referitoare la procentul de promovabilitate la bac în rândul muncitorilor în construcţii din Bienne. 4. Nu ştim cu exactitate câţi români au lucrat sau lucrează pe şantierul biennez descris în această poveste, drept pentru care probabil că deficienţele organizatorice constatate nu li se pot imputa decât în mică măsură. Asta nu înseamnă că problemele nu sunt reale sau că soluţia tehnologică medievală sugerată de legenda meşterului Manole n-ar funcţiona. 5. Chiar dac-ar funcţiona, nu recomandăm.
Reciclarea RetuRo pe re-pet
Se bagă aproape până la brâu în containerul “galben” şi extrage o sticlă de plastic turtită ce pare să fi fost o bere la 2 litri. Îi deşurubează capacul şi o bagă în gură. Un fior de dezgust mă face să-mi feresc privirea, crezând că vrea să bea ce-o mai fi rămas pe fundul sticlei. Pocnitura mă face să mă întorc. A umflat-o dintr-o suflare, de parcă ar fi folosit un compresor. N-ai fi zis că o femeie atât de slabă şi de adusă de spate are atâta putere în ea. Jos, la picioare, mai sunt vreo patru sticle recondiţionate iar pe căruciorul de lângă are propria compartimentare pentru reciclare selectivă: sticle, pet-uri, doze de aluminiu. Îmi vine în minte că măcar câţiva dintre vecinii mei nu numai că au nimerit plastic la plastic, dar le-au şi zdrobit înainte să le arunce în container, ceea ce e oricând o surpriză plăcută.
Pet-urile ce fuseseră deja reciclate, culese şi umflate la loc din containerul primăriei de reciclare a plasticului vor fi returnate în vederea reciclării în containerul automat de colectare a pet-urilor la vreun supermarket din zonă, unde vor fi turtite încă o dată şi transportate la un centru de reciclare. Multipli de 50 de bani pe pet se vor transforma cel mai probabil într-un alt pet (plin de data asta) de 2 litri. Circuitul pet-ului în natură pare foarte complicat, nu? Singurul avantaj al acestei noi legi RetuRo este că oraşele României au deocamdată destui amărăşteni, majoritatea alcoolici săraci lipiţi, care să culeagă, pentru 50 de bani, un pet aruncat aiurea de altcineva.
Această complicată operaţiune logistică ce presupune eforturi din partea statului şi a tuturor producătorilor şi comercianţilor din România a fost creată pentru ca românul nostru să nu facă cumva vreo chestie pe gratis. Alternativa ar fi fost să-l convingem pe cetăţeanul de rând că degeaba urlă “Noi suntem români!” la miezul nopţii dacă aruncă pet-ul de la balcon. Că pet-ul trebuie dus (gratis!) la containerul care are aceeaşi culoare cu tricoul naţionalei. N-ar trebui să fie greu!
Când inflaţia va muşca din ăia 50 de bani suficient cât să nu se merite nici măcar pentru drojdierii cartierelor să rânească după noi ne vom lamenta, probabil, că încă o lege din România nu produce efectele scontate.