Se bagă aproape până la brâu în containerul “galben” şi extrage o sticlă de plastic turtită ce pare să fi fost o bere la 2 litri. Îi deşurubează capacul şi o bagă în gură. Un fior de dezgust mă face să-mi feresc privirea, crezând că vrea să bea ce-o mai fi rămas pe fundul sticlei. Pocnitura mă face să mă întorc. A umflat-o dintr-o suflare, de parcă ar fi folosit un compresor. N-ai fi zis că o femeie atât de slabă şi de adusă de spate are atâta putere în ea. Jos, la picioare, mai sunt vreo patru sticle recondiţionate iar pe căruciorul de lângă are propria compartimentare pentru reciclare selectivă: sticle, pet-uri, doze de aluminiu. Îmi vine în minte că măcar câţiva dintre vecinii mei nu numai că au nimerit plastic la plastic, dar le-au şi zdrobit înainte să le arunce în container, ceea ce e oricând o surpriză plăcută.  

Pet-urile ce fuseseră deja reciclate, culese şi umflate la loc din containerul primăriei de reciclare a plasticului vor fi returnate în vederea reciclării în containerul automat de colectare a pet-urilor la vreun supermarket din zonă, unde vor fi turtite încă o dată şi transportate la un centru de reciclare. Multipli de 50 de bani pe pet se vor transforma cel mai probabil într-un alt pet (plin de data asta) de 2 litri. Circuitul pet-ului în natură pare foarte complicat, nu? Singurul avantaj al acestei noi legi RetuRo este că oraşele României au deocamdată destui amărăşteni, majoritatea alcoolici săraci lipiţi, care să culeagă, pentru 50 de bani, un pet aruncat aiurea de altcineva.

Această complicată operaţiune logistică ce presupune eforturi din partea statului şi a tuturor producătorilor şi comercianţilor din România a fost creată pentru ca românul nostru să nu facă cumva vreo chestie pe gratis. Alternativa ar fi fost să-l convingem pe cetăţeanul de rând că degeaba urlă “Noi suntem români!” la miezul nopţii dacă aruncă pet-ul de la balcon. Că pet-ul trebuie dus (gratis!) la containerul care are aceeaşi culoare cu tricoul naţionalei. N-ar trebui să fie greu!

Când inflaţia va muşca din ăia 50 de bani suficient cât să nu se merite nici măcar pentru drojdierii cartierelor să rânească după noi ne vom lamenta, probabil, că încă o lege din România nu produce efectele scontate.