Îmi călcam cămășile pentru cele trei zile de birou ale săptămânii, ca orice bărbat modern, self sufficient și destul de zgârcit cât să i se pară scump 6 franci pe bucată la spălătoria din centru. Ascultam, resemnat și plictisit, un playlist Spotify generat de algoritmul lor care crede că știe exact ce-mi place mie. Și uite-așa a început ‶Stau la geam″. Primul meu gând a fost că băieții ăștia cu manelele și lăutăreasca devin din ce în ce mai mainstream, ceea ce nu e deloc o idee rea. E un filon gros de muzică bună acolo, dacă reușim să o aducem la lumină fără să-i distrugem sufletul, căci doar atâta are. Mulți încearcă, puțini reușesc.

Câteva minute mai târziu am recunoscut din nou vocea și stilul, de data asta în ‶Ultima felie″. M-am întrebat cu voce tare, deși eram singur, ‶who the fuck is this girl? Îmi place să vorbesc colorat în engleză când sunt singur, probabil că e o chestie a generației mele care a învățat engleză din traducerile Irinei Margareta Nistor, deci cum ar veni, ‶cine naibii e fata asta″? Am lăsat călcatul ca să iau telefonul să verific: Lolita. Drăguță. Am mai ascultat niște piese, de fapt le-am ascultat pe toate, dar de pe la a treia o bănuială mi-a încolțit în minte. Stau eu în Elveția, dar sunt suficient de aproape de ce se întâmplă acasă. Nu se poate întâmpla ca cineva, o Lolită oarecare, să lanseze peste noapte zece piese bune. Asta nu se întâmplă nici dacă te cheamă Ed Sheeran. M-am gândit imediat la AI, ceea ce google avea să-mi confirme în următorul minut.

Faza mișto e că vocea AI-ului (sau a Lolitei, în cazul ăsta) nu are limite. Pe oriunde ar încerca îi iese bine. Recunoști că e același timbru de la o melodie la alta dar se modulează, după caz, câteodată ca Delia, altădată ca Theo Rose, și probabil mai mereu ca știu eu ce lăutărese pe care nu am avut ocazia să le ascult. Dacă ar încerca o piesă rock sunt convins că mi l-ar aminti pe Cristi Minculescu cântând ‶O, baby, baby, tu vei fi a mea…″. Ceea ce e OK, câtă vreme avocații Deliei și cei ai lui Theo Rose nu văd aici o oportunitate. Serios, chiar sună bine! Sunt convins că o vom auzi cândva pe Theo Rose făcând cover-uri după piesele astea.

Ce e iarăși interesant când pui AI-ul să-ți facă un snop de melodii în aceeași seară este că ele au continuitate. Probabil că lucrul ăsta atrage, dincolo de versurile debordând de emoții primare, ascultătorii au aproape senzația că văd o telenovelă (turcească, normal). Dacă le-ai asculta în ordinea corectă ai trăi povestea alături de eroină: deși e o tipă mișto și-ar putea spera la mai mult, o atrage ireversibil golănașul cu cercel, vrăjeală și talent, care sparge semințe jos la scară în fiecare seară (Cercel). Se perpelește femeia de dorul ăluia și-i arde pieptul, și-i tremură carnea de pe ea. De curiozitate, chestia asta o fi metaforică sau chiar se întâmplă de-adevăratelea (Sudez țigările)? Mă tem că eu n-am auzit să fi produs vreodată asemenea reacții, dar recunosc că nici n-am purtat cercel vreodată. Sunt invidios, clar! În fine, să continuăm… Până la urmă șmecherașul o invită la o pizza, dar pentru că doar ce trăsese o lungă și nu-i ieșise pasiența Lolita noastră trebuie să plătească, lucru pe care îl face fericită și cu sufletul plin de speranță (Ultima felie). Doar ca să aflăm, ce surpriză!, că domnul continuă să nu prea aibă noroc la păcănele, așa că domnița noastră se trezește fără chestiile ei din aur și alte alea de prin casă. Deci lacrimi, suspine și blesteme din nou, doar că din alt motiv (Aur). Deși totul e AI, născută în mațele americănești ale algoritmului, dramă mai tradițional românească de-atât nu se poate. Noroc că e plin de pulifrici cu cercei care sparg semințe la scara blocului, deci e chestie de săptămâni până când Lolita noastră va fi fericită din nou. Scuze, speculez, iar AI-ul s-ar putea să nu dea doi bani pe soarta personajelor sale.

Și ca să închei, nu s-ar putea, totuși, ca AI-ul să învețe mai degrabă să calce dracului cămăși pentru trei zile pe săptămână de birou și să ne lase pe noi să facem muzică, din ce putem și cum ne pricepem?