Tag: extrema-stanga

Costurile populismului

Săptămâna trecută a fost aproape imposibil să urmăresc dezbaterile de seară ale posturilor franțuzești, dealtfel singurele disponibile pe cablul din camera de hotel (există și BBC, ca singură excepție). Peste tot oameni întărâtați care-și mitraliau interlocutorii cu opiniile lor, asta când nu vorbeau unii peste alții și când nu țipau unii la alții. Motivul luptelor de studio a fost dat de protestele fără precendent ale elevilor și studenților, care se prelungesc de două săptămâni.

Dar nu pentru că se certau nu i-am putut urmări, cu asta sunt oarecum obișnuit, ci pentru obtuzitatea radicală a multor opinii, majoritatea venite din extremele politicii franceze, fie ele de stânga sau de dreapta. Oamenii lui Melanchon acuză guvernul că represiunile polițienești sunt vinovate de violențe și că nu-i protejează pe elevi. Oamenii lui Le Pen vorbesc de insuficientă fermitate în fața hoardelor de incendiatori, în timp ce le plâng de milă bieților jandarmi. Nimeni nu-și revendică provocatorii în haronace negre și cu fețele acoperite care distrug și pun foc. Dealtfel, nimeni nu știe dacă sunt de stânga, de dreapta sau au o politică a lor, vreo ideologie nouă de tictoc, în care școala nerenovată trebuie arsă și profesorii, ăia câți mai sunt, bătuți bine.

Am scris des despre blocajul politic perfect în care e Franța, cu extrema dreaptă între 30 și 35%, extrema stângă în jur de 30% și moderații, suficient de pestriți și ei, undeva la mai puțin de o treime din intențiile de vot. Criza actuală ar putea să rupă acest blocaj. Doar că, din păcate, nu rațiunea va învinge ci, cel mai probabil, extrema dreaptă a doamnei Le Pen, împinsă de la spate de un pesimism maladiv și de îngrijorarea francezilor în fața valului de violență extremă, la care extrema dreaptă a răspuns cu o manipulare media mai eficientă și cu promisiuni populiste pentru probleme complicate.

Protestele elevilor au pornit din cartierele sărace ale suburbiei pariziene, St. Denis și Pantin, locuri pe care le-am văzut cu ochii mei. Din mașină, că n-am avut curaj să mă dau jos. Oricum nu era cine știe ce de văzut, doar sărăcie și mizerie cum la București (aproape că) nu vezi. Este greu să vorbești despre școala franceză ca de un tot unitar. E ca în România. Există o zonă elitistă unde se face școală de cel mai înalt nivel și sunt zone sărace în care cad școlile pe ei. Este aglomerație în cartierele sărace și suprapopulate, dar acolo stau mulți copii de emigranți, pe care școala franceză îi tratează diferit, deși majoritatea dintre ei s-au născut în Franța. Un guvern al extremei drepte nu-i va trata mai bine, ba din contră, de acolo plănuiesc să facă economii bugetare.

A doua mare problemă a școlii franceze nu este procentul alocat din PIB (peste 6%) ci, paradoxal, depopularea masivă. Numărul elevilor din Franța scade cu 1.5% pe an, în medie. În plus, migrația dinspre zonele rurale către marile orașe face ca multe școli să se închidă, ceea ce alimentează spirala decăderii. Ca în România. Despre asta, extremiștii nu discută, probabil ca să nu spună cineva că un anume procent de emigranți va fi necesar dacă vor să țină lumina aprinsă.

A treia problemă aproape tabu pentru politicieni este aparatul bugetar al țării, nu neapărat mare cât leneș, îmbuibat și rasist, care s-a transformat într-o castă aproape asimilabilă Sistemului de la noi.

Rassemblement National, partidul lui Le Pen, promite acum responsabilitate fiscală, dar își propune să finanțeze educația și infrastructura, să reducă taxele, deficitul bugetar și datoria publică și să dea înapoi vârsta de pensionare la 62 sau chiar 60 de ani. Numai pensiile reprezintă azi cam 25% din bugetul anual, în timp ce deficitul e binișor peste 5% și datoria publică e dublă față de România. Franța plătește anual 7% din buget pe dobânzi, iar dobânzile cresc. De unde o să producă madame Le Pen tot purcoiul ăla de bani? Din plățile către UE, din cheltuielile cu emigranții și din ”eficientizare”. Sună ca planul bețivului tulcean din cartierul cpolilăriei mele, care-și propunea să finanțeze bugetul de alcoolic din vânzarea sticlelor de bere pe care le consumă. O să meargă? Evident că nu, dar lumea speră. Pardon, crede…

Când Macron a venit cu reforma pensiilor, toată lumea i-a sărit în cap. Cum să lucreze francezul până la 64? Nemții muncesc până la 67, dar nemții sunt proști, n-au descoperit miracolul bugetar la care au acces numai populiștii francezi, plus Dragnea, Ciolacu și Grindeanu. Măriri de taxe nu se pot face, reduceri de cheltuieli nici atât, pensiile trebuie să fie mai mari decât ne permitem, toți merităm să ni se deie și, cândva, să plătească ăștia micii de stau azi în stradă, când vor fi mari. Evident, oricine spune că asta nu se poate este soroșist, haștagist, trotinetist, ueist și trădător de neam.

Doar că funia se va strânge pe par mult înainte să ajungă juniorii să ne plătească pensiile.

Înainte de rezultatele din Franţa

“Macron este exorcistul care va scoate extrema dreaptă din francezi. O să doară.”

A înnebunit complet! Joacă ruleta rusească / poker cu viitorul ţării! Se sinucide politic! Se predă extremei dreapta.

Decizia lui Emmanuel Macron de a dizolva parlamentul şi a organiza alegeri parlamentare a creat un cutremur în politica franceză. Reacţiile au fost, tradiţional aş zice, extrem de negative la adresa preşedintelui. Într-o ţară controlată în proporţie de peste 30% de extrema dreaptă a Frontului Naţional (plus sateliţii săi) şi aproape în acelaşi procent de către extrema stângă, ura profundă împotriva lui Macron este ceea ce-i uneşte pe radicali.

În ultimii unsprezece ani am fost martor al felului în care s-a schimbat Franţa, atât observând ce se întâmplă dincolo de graniţa Elveţiei de limbă franceză dar şi călătorind des de-a lungul ţării şi intrând în contact cu mulţi francezi, din toate clasele sociale. O vizită prin oraşele franceze astăzi trădează o bunăstare complet inexistentă acum zece ani. Anticele Renault-uri lovite pe toate părţile au dispărut aproape în totalitate din peisaj. Casele cu tencuiala căzută au fost renovate. Francezii călătoresc. Ţara a beneficiat de pe urma politicii macroniste de a stimula şi a deschide economia, investiţiile şi iniţiativa privată, educaţia. Cifrele sunt elocvente. Nu în ultimul rând, Macron a reformat administraţia, îndreptând parte din reglementările aberante de care ţineau cu dinţii sindicalişti veroşi, bugetari indiferenţi, monopoluri egoiste. A avut o agendă ambiţioasă şi s-a luptat curajos pentru a o impune.

Dar la umbra acestei bune guvernări şi profitând în mare parte de ea au proliferat radicalii: partidele de extrema dreaptă ale familiei Le Pen, o toxică afacere de familie deja la a treia generaţie şi partidele de extrema stângă ale lui Jean-Luc Mélenchon, un Ion Iliescu al francezilor, de 50 de ani în politică. Propaganda anti-Macron a fost generalizată: presa de partid, reţelele sociale, televiziunile partizane, toţi au pus umărul. Mesajele radicale au polarizat şi mai mult politica franceză. Alegerile europarlamentare de anul ăsta au confirmat alunecarea spre extreme.

Acesta este contextul în care Macron a decis să pună o oglindă în faţa cetăţenilor francezi. Alegeţi! E încă o acţiune curajoasă a preşedintelui francez care nu acceptă să se ascundă în spatele unui context politic depăşit. Dacă asta vor francezii asta vor avea. Ca ultimă şi singură soluţie, a venit vremea ca francezii să înveţe pe pielea lor ce înseamnă să reduci vârsta de pensionare de la 64 la 60 într-o ţară în care speranţa de viaţă trece de 80, să reduci TVA-ul şi taxele când deficitul bugetar este deja prea mare, să obstrucţionezi liberul schimb economic, să joci de partea ruşilor şi împotriva NATO şi a UE în lumea de mâine. Sunt convins că vor simţi imediat ce înseamnă să fie conduşi de un băiat de cartier fără prea multă educaţie şi cu o biografie jumătate contrafăcută, care s-a remarcat doar prin faptul că se culcă cu nepoata familiei Le Pen.

Macron este exorcistul care va scoate extrema dreaptă din francezi. O să doară.