Te cunosc după cercei, Lolito!

Îmi călcam cămășile pentru cele trei zile de birou ale săptămânii, ca orice bărbat modern, self sufficient și destul de zgârcit cât să i se pară scump 6 franci pe bucată la spălătoria din centru. Ascultam, resemnat și plictisit, un playlist Spotify generat de algoritmul lor care crede că știe exact ce-mi place mie. Și uite-așa a început ‶Stau la geam″. Primul meu gând a fost că băieții ăștia cu manelele și lăutăreasca devin din ce în ce mai mainstream, ceea ce nu e deloc o idee rea. E un filon gros de muzică bună acolo, dacă reușim să o aducem la lumină fără să-i distrugem sufletul, căci doar atâta are. Mulți încearcă, puțini reușesc.

Câteva minute mai târziu am recunoscut din nou vocea și stilul, de data asta în ‶Ultima felie″. M-am întrebat cu voce tare, deși eram singur, ‶who the fuck is this girl? Îmi place să vorbesc colorat în engleză când sunt singur, probabil că e o chestie a generației mele care a învățat engleză din traducerile Irinei Margareta Nistor, deci cum ar veni, ‶cine naibii e fata asta″? Am lăsat călcatul ca să iau telefonul să verific: Lolita. Drăguță. Am mai ascultat niște piese, de fapt le-am ascultat pe toate, dar de pe la a treia o bănuială mi-a încolțit în minte. Stau eu în Elveția, dar sunt suficient de aproape de ce se întâmplă acasă. Nu se poate întâmpla ca cineva, o Lolită oarecare, să lanseze peste noapte zece piese bune. Asta nu se întâmplă nici dacă te cheamă Ed Sheeran. M-am gândit imediat la AI, ceea ce google avea să-mi confirme în următorul minut.

Faza mișto e că vocea AI-ului (sau a Lolitei, în cazul ăsta) nu are limite. Pe oriunde ar încerca îi iese bine. Recunoști că e același timbru de la o melodie la alta dar se modulează, după caz, câteodată ca Delia, altădată ca Theo Rose, și probabil mai mereu ca știu eu ce lăutărese pe care nu am avut ocazia să le ascult. Dacă ar încerca o piesă rock sunt convins că mi l-ar aminti pe Cristi Minculescu cântând ‶O, baby, baby, tu vei fi a mea…″. Ceea ce e OK, câtă vreme avocații Deliei și cei ai lui Theo Rose nu văd aici o oportunitate. Serios, chiar sună bine! Sunt convins că o vom auzi cândva pe Theo Rose făcând cover-uri după piesele astea.

Ce e iarăși interesant când pui AI-ul să-ți facă un snop de melodii în aceeași seară este că ele au continuitate. Probabil că lucrul ăsta atrage, dincolo de versurile debordând de emoții primare, ascultătorii au aproape senzația că văd o telenovelă (turcească, normal). Dacă le-ai asculta în ordinea corectă ai trăi povestea alături de eroină: deși e o tipă mișto și-ar putea spera la mai mult, o atrage ireversibil golănașul cu cercel, vrăjeală și talent, care sparge semințe jos la scară în fiecare seară (Cercel). Se perpelește femeia de dorul ăluia și-i arde pieptul, și-i tremură carnea de pe ea. De curiozitate, chestia asta o fi metaforică sau chiar se întâmplă de-adevăratelea (Sudez țigările)? Mă tem că eu n-am auzit să fi produs vreodată asemenea reacții, dar recunosc că nici n-am purtat cercel vreodată. Sunt invidios, clar! În fine, să continuăm… Până la urmă șmecherașul o invită la o pizza, dar pentru că doar ce trăsese o lungă și nu-i ieșise pasiența Lolita noastră trebuie să plătească, lucru pe care îl face fericită și cu sufletul plin de speranță (Ultima felie). Doar ca să aflăm, ce surpriză!, că domnul continuă să nu prea aibă noroc la păcănele, așa că domnița noastră se trezește fără chestiile ei din aur și alte alea de prin casă. Deci lacrimi, suspine și blesteme din nou, doar că din alt motiv (Aur). Deși totul e AI, născută în mațele americănești ale algoritmului, dramă mai tradițional românească de-atât nu se poate. Noroc că e plin de pulifrici cu cercei care sparg semințe la scara blocului, deci e chestie de săptămâni până când Lolita noastră va fi fericită din nou. Scuze, speculez, iar AI-ul s-ar putea să nu dea doi bani pe soarta personajelor sale.

Și ca să închei, nu s-ar putea, totuși, ca AI-ul să învețe mai degrabă să calce dracului cămăși pentru trei zile pe săptămână de birou și să ne lase pe noi să facem muzică, din ce putem și cum ne pricepem?

Iarna e ca vara, pe ici pe colo

În weeekend, când mi-am rezervat camera pentru săptămâna asta, părea că vremea se strică de joi seara, poate chiar de vineri. Fire optimistă, m-am gândit că voi ajunge înapoi acasă la Bienne chiar înainte să înceapă vâjul ăla mare. De luni au început să apară veștile proaste. UK și Olanda au fost lovite de o zăpadă cum n-a mai fost de prin anii 80. Ieri (miercuri), la birou, toți colegii m-au sfătuit să plec imediat, să nu mai stau încă o zi, căci previziunile nu erau bune deloc. Tot drumul din Geneva până la hotelul din orașul lui Voltaire, peste graniță, m-am gândit la asta. A fost aglomerat ca naiba, ca de obicei, am ajuns târziu, mi-era foame și lene așa că am decis să rămân. Plătisem deja, și mi se părea că-mi bat joc de bani dacă plec. Am decis să fiu un navetist asumat și responsabil.

Televiziunile franțuzești m-au bombardat, pe lângă talkshow-urile lor cam de rahat în care invitații sunt cam la fel de inteligenți, echilibrați, integri și politicoși ca pe la noi, cu reportaje din apocalipsa albă. Undeva pe un drum din UK cineva încerca să curețe zăpada de o palmă cu o cupă de excavator. Mai ușor și rapid ar fi fost să o bătătorească sub bocanci. Portul Rotterdam, blocat. Parisul, blocat și el, de a fost nevoie ca tractoarele armatei de agricultori suveraniști en colère să amâne cu o zi blocarea orașului. Nicușor Dan, blocat și el. Peste tot, atenționări de vreme rea: ninsoare, polei și vijelii.

Azi dimineață apocalipsa părea reală, deși nu ninsese mult. Francezii păreau că se uitaseră la altceva, poate la tictoace din zonele mai calde ale lumii sau poate, ca și mine, la Creed, pe TF1. Oricum, surpriză, ninsoarea îi prinsese nepregătiți. Parcarea hotelului era, bineînțeles, necurățată, drumurile nici atât. Cozi interminabile de mașini se scurgeau spre Geneva. În mica zonă unde traficul s-a mai eliberat un pic am stat după un Mini care mergea cu 20 la oră. În spate, un nervos Peugeot 206 din anii 90, la un metru de bara mea. Noroc că ne-a depășit pe contrasens, peste linia continuă care stătea ascunsă sub zăpadă. În total, am făcut cei doi kilometri până la graniță în jumătate de oră.

Elvețienilor le place să se laude cu excelența lor administrativă. Când vii cu trenul din Italia și trenul are un pic de întârziere ți se spune în fiecare stație, în patru limbi, că trenul a întârziat din cauza vămii italiene. Aici, lângă Geneva, la un metru de semnul care marchează intrarea în țară, drumul era curat ca-n palmă. Un metru, pentru că francezii intră ca țăranii, fără să se curețe pe roți.

Pe la zece a început să ningă abundent, așa că până la urmă am decis să plec la prânz, folosind o fereastră de două ore între meeting-uri. De obicei atât durează drumul de 150 de km, căci e mereu aglomerat, dar nu prea speram să ajung la timp acasă. Well… elvețienii au făcut o magie. Am mers șnur, au fost mai puține mașini pe șosea, a fost o plăcere să conduc și am făcut o oră și jumătate, cel mai scurt timp din anul de când mă tot frec săptămânal pe drumul ăsta. Dacă mergi cu viteza legală faci o oră 45, deci dacă se va dovedi că am ratat și toate cele 50 de radare fixe, chiar e minune.

Deasupra, peste stratul greu de nori, Nicușor Dan era și el, în sfârșit, în drum spre casă-casă, escortat, în semn de prețuire, de două F-18 ale armatei elvețiene. Eu, fără escortă, probabil că am ajuns mai repede.

Tare ca oțelul?

Ca să vă faceți o idee despre idioțenia politicilor tarifare americane sub Trump e suficient să ne uităm un pic la niște numere. China produce 1000 de milioane tone de oțel anual, asta însemnând 53% din toată producția mondială. SUA produce 79 de milioane de tone, majoritatea din fier reciclat, 4% din producția mondială. Să începi un război comercial cu China pe oțel e ca și când m-aș duce eu la Mike Tyson și i-aș trage un pumn în gură. Ce credeți că s-ar întâmpla, presupunând c-aș apuca să-l ating?

Dar, trecând peste asta, să mergem un pic mai departe. Nimeni nu-și cumpără pentru acasă un rulou de cinci tone de tablă sau 10 tone de țeavă din import. Cine le cumpără, le ia ca să producă altceva din ele, de exemplu o mașină Tesla sau un avion F-35 sau niște gloanțe pentru țările NATO care-și măresc cheltuielile militare. Poate ar avea sens să taxezi produse finite din import, care ar putea fi produse în SUA, dar să taxezi materii prime esențiale pentru industria americană pe care zici că vrei să o protejezi, iată încă o dovadă de mare inteligență politică și economică marca Trump. Oțelăriile chinezești nu numai că vor rezista, vor crește pe seama concurenței – și probabil că au de unde să mai jongleze cu prețurile. Cine nu va rezista va fi industria metalurgică europeană, de exemplu, supusă acelorași taxe și deja cu un picior în groapă datorită prețurilor la energie, concurenței chinezești sau dezindustrializării economiilor europene. Cine se va duce de asemenea la vale va fi industria americană dependentă de oțelul din import.

Ca să avem o imagine comparativă, doar în anul 1944, la sfârșitul războiului, SUA producea aproape 100 de mii de avioane militare, iar Germania aproape 40 de mii. În zilele noastre, România plătește 6 miliarde de dolari, aproape 2% din PIB, pentru 32 de avioane F-35 care vor fi livrate abia peste cinci ani. Sper să ne rămână bani și de benzină. Când se va mai mira cineva de ce numai în UE cheltuim anual 2% din PIB pe înarmare dar nu găsim, colectiv, suficiente gloanțe și obuze câte ar consuma Ucraina ca să se apere de ruși – ei bine de-aia! Fără oțel și industrie nu există tancuri, bombe și gloanțe, ceea ce ar putea să-i facă deopotrivă fericiți pe pacifiștii europeni ai extremei drepte pro-putiniste și pe planificatorii chinezi care știu că nimeni nu se poate apăra cu pietre, furci și topoare. Deci, ca să închei de unde am început, nu mi-e clar dacă Trump e doar un idiot incompetent sau de-a dreptul un asset al știm noi cui…

Eterna Românie aproximativă

Dacă neo-legionarii noștri amatori de astăzi ar fi trăit pe vremea adevăratei rebeliuni legionare, cea din 1941, probabil că ar fi avut o soartă tristă. Ortacii lor din alte vremuri i-ar fi pus la zid și i-ar fi împușcat drept trădători, evident datorită ciudatei lor fascinații contra naturii pentru Rusia lui Putin. Rigurozitatea ideologică a extremei drepte de astăzi e o mare plăcintă cu carne, cu brânză și de post, posibil din cauza educației deficitare. Probabil că unii chiar sunt trădători.

Dar statul român reacționează (într-un final). Doi candidați care nu aveau ce căuta în cursa pentru președinția României sunt excluși de niște judecători care deasemenea nu aveau ce căuta la Curtea Constituțională. Deciziile sunt, în principiu, în spiritul constituțional al Curții, doar că, în mod tradițional pe la noi, litera legii nu prea ajută. Cum și dovezile strânse de nenumăratele noastre servicii de securiști sunt surprinzător de subțiri – în ciuda a ceea ce se vede cu ochiul liber – este nevoie ca judecătorii politruci să salveze democrația și să-și justifice pensiile speciale. Compensează prin obediență politică lipsa de claritate a textului constituțional. Ce să-i faci, e plin parlamentul de de-alde Becali, deci și legile ies cum ies.

Alegerile se reiau, matroașka cu gura mare se sacrifică și îi face loc matroșkului suveranist mai bine plasat. Fără noroc. Pesediștii din BEC își calcă pe inimă și iau singura decizie beton din istoria instituției, bazată pe decizia CCR care ar fi putut să fie la rândul ei beton dacă judecătorii nu erau niște politruci incompetenți și îmbuibați iar cei ce-au scris textul Constituției n-ar fi abandonat lucrarea cam pe la jumătate.

Cine a văzut vreodată un set de-ăla de matroașce știe că nu sunt niciodată doar două. Când una devine istorie e scoasă din burtă următoarea, mai mică, care e apoi umflată cu pompa tiktok-ului ca să aibă proștii la ce se închina și CCR-ul ce da jos. Așa că nu știm ce urmează, poate matroșkul care seamănă cu uncle Fester, poate coana nevasta dansatoarea, poate amândoi pe rând, și tot așa și tot așa până la ultimul din burta jucăriei rusești, probabil nu mai mare decât un puric. În fine, să sperăm că nu o să vedem un puric umflat cu pompa, spectacolul e deja suficient de scârbos.

Gladiator II

Nu-i ușor să faci un sequel după un film cult. Gladiator este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. De fiecare dată când apare o continuare a unui film care mi-a plăcut amân la nesfârșit să-l văd. De teamă că voi fi dezamăgit, știind că inevitabil voi fi.

Nu m-am dus la cinema, dar până la urmă l-am închiriat aseară de la Swisscom, furnizorul meu de cablu. Prima impresie? Ridley Scott știe să facă filme, mai ales când le face de două ori. Am tot avut senzația asta, că mă uit la un remake, 25 de ani după varianta lui originală. Începe la fel și povestea se dezvoltă, până la un punct, aproape identic. Toate drumurile duc la Roma, nu-i așa? – dar doar pentru cei ce supraviețuiesc, luptă după luptă și arenă după arenă. De data asta eroii noștri au de înfruntat creaturile fioroase ale inteligenței artificiale și, ca orice joc video, nu sperie pe nimeni și nici nu crează cine știe ce emoții. Sau senzația de fake să vină din faptul că gladiatorii țărănoi, adunați de prin praful imperiului pentru primul film, au fost înlocuiți de băieții mușchiuloși de la sala de fitness de lângă studio, a doua zi după ce și-au tunat bărbile hipsterești la frizeria din colț? Nici măcar eroul principal, Lucius, nu mai are nimic din aerul brutal și masculin al lui Russell Crowe. Dar el măcar s-a născut cur de domn, în puf, deci ar fi de înțeles. Măcar a învățat bătaie.

Roma și Colloseum-ul au rămas neschimbate, de atunci până azi mari atracții turistice, numai prințesa Lucilla, cea interpretată de Connie Nielsen, a mai întinerit parcă puțin în ăștia 25 de ani. Sau o fi tot de la AI? În fine, cum intră echipa de filmare în Roma, cum începe filmul să se transforme din deja-vu în dejamăgitor, dacă-mi permiteți acest joc de cuvinte. Am înțeles ideea – Roma decăzută sub conducerea bicefală a doi frați împărați, Geta și Caracalla, două personaje ridicole și neveridice, înconjurate de o panoplie de alte personaje grotești, forțat degenerate în cheia contemporană a termenului. Butaforia asta e împinsă prea departe, până acolo încât nimic nu mai poate salva filmul, nici măcar singurul personaj interesant și credibil, subtil desenat și excelent jucat. Da, e vorba de Macrinus, personajul lui Denzel Washington.

În concluzie, cred că puteam și să nu-l văd, la fel cum și Ridley Scott putea să nu se mai obosească să-l facă (așa).