Tare ca oțelul?

Ca să vă faceți o idee despre idioțenia politicilor tarifare americane sub Trump e suficient să ne uităm un pic la niște numere. China produce 1000 de milioane tone de oțel anual, asta însemnând 53% din toată producția mondială. SUA produce 79 de milioane de tone, majoritatea din fier reciclat, 4% din producția mondială. Să începi un război comercial cu China pe oțel e ca și când m-aș duce eu la Mike Tyson și i-aș trage un pumn în gură. Ce credeți că s-ar întâmpla, presupunând c-aș apuca să-l ating?

Dar, trecând peste asta, să mergem un pic mai departe. Nimeni nu-și cumpără pentru acasă un rulou de cinci tone de tablă sau 10 tone de țeavă din import. Cine le cumpără, le ia ca să producă altceva din ele, de exemplu o mașină Tesla sau un avion F-35 sau niște gloanțe pentru țările NATO care-și măresc cheltuielile militare. Poate ar avea sens să taxezi produse finite din import, care ar putea fi produse în SUA, dar să taxezi materii prime esențiale pentru industria americană pe care zici că vrei să o protejezi, iată încă o dovadă de mare inteligență politică și economică marca Trump. Oțelăriile chinezești nu numai că vor rezista, vor crește pe seama concurenței – și probabil că au de unde să mai jongleze cu prețurile. Cine nu va rezista va fi industria metalurgică europeană, de exemplu, supusă acelorași taxe și deja cu un picior în groapă datorită prețurilor la energie, concurenței chinezești sau dezindustrializării economiilor europene. Cine se va duce de asemenea la vale va fi industria americană dependentă de oțelul din import.

Ca să avem o imagine comparativă, doar în anul 1944, la sfârșitul războiului, SUA producea aproape 100 de mii de avioane militare, iar Germania aproape 40 de mii. În zilele noastre, România plătește 6 miliarde de dolari, aproape 2% din PIB, pentru 32 de avioane F-35 care vor fi livrate abia peste cinci ani. Sper să ne rămână bani și de benzină. Când se va mai mira cineva de ce numai în UE cheltuim anual 2% din PIB pe înarmare dar nu găsim, colectiv, suficiente gloanțe și obuze câte ar consuma Ucraina ca să se apere de ruși – ei bine de-aia! Fără oțel și industrie nu există tancuri, bombe și gloanțe, ceea ce ar putea să-i facă deopotrivă fericiți pe pacifiștii europeni ai extremei drepte pro-putiniste și pe planificatorii chinezi care știu că nimeni nu se poate apăra cu pietre, furci și topoare. Deci, ca să închei de unde am început, nu mi-e clar dacă Trump e doar un idiot incompetent sau de-a dreptul un asset al știm noi cui…

Eterna Românie aproximativă

Dacă neo-legionarii noștri amatori de astăzi ar fi trăit pe vremea adevăratei rebeliuni legionare, cea din 1941, probabil că ar fi avut o soartă tristă. Ortacii lor din alte vremuri i-ar fi pus la zid și i-ar fi împușcat drept trădători, evident datorită ciudatei lor fascinații contra naturii pentru Rusia lui Putin. Rigurozitatea ideologică a extremei drepte de astăzi e o mare plăcintă cu carne, cu brânză și de post, posibil din cauza educației deficitare. Probabil că unii chiar sunt trădători.

Dar statul român reacționează (într-un final). Doi candidați care nu aveau ce căuta în cursa pentru președinția României sunt excluși de niște judecători care deasemenea nu aveau ce căuta la Curtea Constituțională. Deciziile sunt, în principiu, în spiritul constituțional al Curții, doar că, în mod tradițional pe la noi, litera legii nu prea ajută. Cum și dovezile strânse de nenumăratele noastre servicii de securiști sunt surprinzător de subțiri – în ciuda a ceea ce se vede cu ochiul liber – este nevoie ca judecătorii politruci să salveze democrația și să-și justifice pensiile speciale. Compensează prin obediență politică lipsa de claritate a textului constituțional. Ce să-i faci, e plin parlamentul de de-alde Becali, deci și legile ies cum ies.

Alegerile se reiau, matroașka cu gura mare se sacrifică și îi face loc matroșkului suveranist mai bine plasat. Fără noroc. Pesediștii din BEC își calcă pe inimă și iau singura decizie beton din istoria instituției, bazată pe decizia CCR care ar fi putut să fie la rândul ei beton dacă judecătorii nu erau niște politruci incompetenți și îmbuibați iar cei ce-au scris textul Constituției n-ar fi abandonat lucrarea cam pe la jumătate.

Cine a văzut vreodată un set de-ăla de matroașce știe că nu sunt niciodată doar două. Când una devine istorie e scoasă din burtă următoarea, mai mică, care e apoi umflată cu pompa tiktok-ului ca să aibă proștii la ce se închina și CCR-ul ce da jos. Așa că nu știm ce urmează, poate matroșkul care seamănă cu uncle Fester, poate coana nevasta dansatoarea, poate amândoi pe rând, și tot așa și tot așa până la ultimul din burta jucăriei rusești, probabil nu mai mare decât un puric. În fine, să sperăm că nu o să vedem un puric umflat cu pompa, spectacolul e deja suficient de scârbos.

Gladiator II

Nu-i ușor să faci un sequel după un film cult. Gladiator este unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. De fiecare dată când apare o continuare a unui film care mi-a plăcut amân la nesfârșit să-l văd. De teamă că voi fi dezamăgit, știind că inevitabil voi fi.

Nu m-am dus la cinema, dar până la urmă l-am închiriat aseară de la Swisscom, furnizorul meu de cablu. Prima impresie? Ridley Scott știe să facă filme, mai ales când le face de două ori. Am tot avut senzația asta, că mă uit la un remake, 25 de ani după varianta lui originală. Începe la fel și povestea se dezvoltă, până la un punct, aproape identic. Toate drumurile duc la Roma, nu-i așa? – dar doar pentru cei ce supraviețuiesc, luptă după luptă și arenă după arenă. De data asta eroii noștri au de înfruntat creaturile fioroase ale inteligenței artificiale și, ca orice joc video, nu sperie pe nimeni și nici nu crează cine știe ce emoții. Sau senzația de fake să vină din faptul că gladiatorii țărănoi, adunați de prin praful imperiului pentru primul film, au fost înlocuiți de băieții mușchiuloși de la sala de fitness de lângă studio, a doua zi după ce și-au tunat bărbile hipsterești la frizeria din colț? Nici măcar eroul principal, Lucius, nu mai are nimic din aerul brutal și masculin al lui Russell Crowe. Dar el măcar s-a născut cur de domn, în puf, deci ar fi de înțeles. Măcar a învățat bătaie.

Roma și Colloseum-ul au rămas neschimbate, de atunci până azi mari atracții turistice, numai prințesa Lucilla, cea interpretată de Connie Nielsen, a mai întinerit parcă puțin în ăștia 25 de ani. Sau o fi tot de la AI? În fine, cum intră echipa de filmare în Roma, cum începe filmul să se transforme din deja-vu în dejamăgitor, dacă-mi permiteți acest joc de cuvinte. Am înțeles ideea – Roma decăzută sub conducerea bicefală a doi frați împărați, Geta și Caracalla, două personaje ridicole și neveridice, înconjurate de o panoplie de alte personaje grotești, forțat degenerate în cheia contemporană a termenului. Butaforia asta e împinsă prea departe, până acolo încât nimic nu mai poate salva filmul, nici măcar singurul personaj interesant și credibil, subtil desenat și excelent jucat. Da, e vorba de Macrinus, personajul lui Denzel Washington.

În concluzie, cred că puteam și să nu-l văd, la fel cum și Ridley Scott putea să nu se mai obosească să-l facă (așa).