Ar fi trebuit să mă opresc la Lolita. Dar m-a mâncat în cur și-am ascultat și Afro-Carpathic, deși numele ″trupei‶ mirosea a suveranism de la o poștă.
În articolul anterior sugeram că AI-ul a captat magistral seva dramei tradiționale românești a iubirii înșelate de golanul plin de vrăjeală care-și petrece serile spărgând sămânță în scara blocului. Cu Afro-Carpathic, AI-ul atinge un nou superlativ: simulează perfect esența mișcării suveraniste românești contemporane. Vine cu versuri care plac urechii despre dor, țărișoară, munți, neam, tradiție și fapte bune, într-un melanj generat de trenduri globale și gestionat profesionist de algoritmi americani pentru recolta locală de like-uri de la patrioții noștri creștini și creduli. Ne imaginăm poate că beat-ul muzicii Afro-Carpathic seamănă cu Phoenix, fără să pricepem că, nici vorbă, AI-ul confundă hit-urile dacilor liberi, înlocuindu-le de-a-n pulea cu un ritm celtic care n-are nicio legătură cu ce asculta Decebal și nici măcar cu folclorul lui Grigore Leșe. Ce cântă Afro-Carpathic nu e nici afro și nici carpatic, e o variantă de muzică celtic- populistă. Credeți-mă, mă pricep, cât mi-au fost copiii bebeluși muzica celtică a fost singura care putea alina un pic durerile de colici și urletele aferente, deci am ascultat-o recunoscător vreo șase luni. Sau poate că, așa cum latina e de fapt daca veche și muzica celtică e maneaua veche a dacilor, doar că n-a descoperit nimeni asta până la AI.
Cât despre voci, una dintre melodii pare că fie foarte aproape de ce cântă Voltaj. În rest, nici vorbă de Delia, sunt convins că dacă George Călinescu cel mare s-ar apuca de cântat, cam așa ar suna.
În fine, ca să n-o mai lungesc, pare că AI-ul poate să genereze muzicăcatchy. Dar ca la fast food, la un moment dat s-ar putea să constatăm că e făcută din chimicale și îngrașă.
Îmi călcam cămășile pentru cele trei zile de birou ale săptămânii, ca orice bărbat modern, self sufficient și destul de zgârcit cât să i se pară scump 6 franci pe bucată la spălătoria din centru. Ascultam, resemnat și plictisit, un playlist Spotify generat de algoritmul lor care crede că știe exact ce-mi place mie. Și uite-așa a început ‶Stau la geam″. Primul meu gând a fost că băieții ăștia cu manelele și lăutăreasca devin din ce în ce mai mainstream, ceea ce nu e deloc o idee rea. E un filon gros de muzică bună acolo, dacă reușim să o aducem la lumină fără să-i distrugem sufletul, căci doar atâta are. Mulți încearcă, puțini reușesc.
Câteva minute mai târziu am recunoscut din nou vocea și stilul, de data asta în ‶Ultima felie″. M-am întrebat cu voce tare, deși eram singur, ‶who the fuck is this girl? Îmi place să vorbesc colorat în engleză când sunt singur, probabil că e o chestie a generației mele care a învățat engleză din traducerile Irinei Margareta Nistor, deci cum ar veni, ‶cine naibii e fata asta″? Am lăsat călcatul ca să iau telefonul să verific: Lolita. Drăguță. Am mai ascultat niște piese, de fapt le-am ascultat pe toate, dar de pe la a treia o bănuială mi-a încolțit în minte. Stau eu în Elveția, dar sunt suficient de aproape de ce se întâmplă acasă. Nu se poate întâmpla ca cineva, o Lolită oarecare, să lanseze peste noapte zece piese bune. Asta nu se întâmplă nici dacă te cheamă Ed Sheeran. M-am gândit imediat la AI, ceea ce google avea să-mi confirme în următorul minut.
Faza mișto e că vocea AI-ului (sau a Lolitei, în cazul ăsta) nu are limite. Pe oriunde ar încerca îi iese bine. Recunoști că e același timbru de la o melodie la alta dar se modulează, după caz, câteodată ca Delia, altădată ca Theo Rose, și probabil mai mereu ca știu eu ce lăutărese pe care nu am avut ocazia să le ascult. Dacă ar încerca o piesă rock sunt convins că mi l-ar aminti pe Cristi Minculescu cântând ‶O, baby, baby, tu vei fi a mea…″. Ceea ce e OK, câtă vreme avocații Deliei și cei ai lui Theo Rose nu văd aici o oportunitate. Serios, chiar sună bine! Sunt convins că o vom auzi cândva pe Theo Rose făcând cover-uri după piesele astea.
Ce e iarăși interesant când pui AI-ul să-ți facă un snop de melodii în aceeași seară este că ele au continuitate. Probabil că lucrul ăsta atrage, dincolo de versurile debordând de emoții primare, ascultătorii au aproape senzația că văd o telenovelă (turcească, normal). Dacă le-ai asculta în ordinea corectă ai trăi povestea alături de eroină: deși e o tipă mișto și-ar putea spera la mai mult, o atrage ireversibil golănașul cu cercel, vrăjeală și talent, care sparge semințe jos la scară în fiecare seară (Cercel). Se perpelește femeia de dorul ăluia și-i arde pieptul, și-i tremură carnea de pe ea. De curiozitate, chestia asta o fi metaforică sau chiar se întâmplă de-adevăratelea (Sudez țigările)? Mă tem că eu n-am auzit să fi produs vreodată asemenea reacții, dar recunosc că nici n-am purtat cercel vreodată. Sunt invidios, clar! În fine, să continuăm… Până la urmă șmecherașul o invită la o pizza, dar pentru că doar ce trăsese o lungă și nu-i ieșise pasiența Lolita noastră trebuie să plătească, lucru pe care îl face fericită și cu sufletul plin de speranță (Ultima felie). Doar ca să aflăm, ce surpriză!, că domnul continuă să nu prea aibă noroc la păcănele, așa că domnița noastră se trezește fără chestiile ei din aur și alte alea de prin casă. Deci lacrimi, suspine și blesteme din nou, doar că din alt motiv (Aur). Deși totul e AI, născută în mațele americănești ale algoritmului, dramă mai tradițional românească de-atât nu se poate. Noroc că e plin de pulifrici cu cercei care sparg semințe la scara blocului, deci e chestie de săptămâni până când Lolita noastră va fi fericită din nou. Scuze, speculez, iar AI-ul s-ar putea să nu dea doi bani pe soarta personajelor sale.
Și ca să închei, nu s-ar putea, totuși, ca AI-ul să învețe mai degrabă să calce dracului cămăși pentru trei zile pe săptămână de birou și să ne lase pe noi să facem muzică, din ce putem și cum ne pricepem?
Am descoperit recent Spanish Love Songs, această trupă americană indie rock cu nume ciudat. Și numele melodiei pentru care am făcut o pasiune subită este ciudat, poate pentru că nu am încercat eu niciodată nici cocaină și nici pastile de depresie. Îmi plac, în schimb, enorm versurile, în special refrenul ăsta care descrie, în patru rânduri, despre ce mi-ar fi plăcut să scriu în toată perioada asta de când n-am mai scris:
“You said a problem’s not a problem till you call it by name Pilot’s still a pilot till he crashes the plane I have the self-control of a universe expanding Who gives a fuck about landing?”
Poate nu ne iese nouă tot timpul când e vorba să votăm cum trebuie. Nici când e să facem ceva să ne ferim de urgia care vine peste noi.
Dar să creăm Miorițe… Doamne, buni suntem! Lăsăm totul baltă, facem un cântec de-ți rupe inima-n două, tragem un plâns și bang! a mai trecut o mie de ani.
Unii ar zice că așa ne-am salvat și de-aia încă vorbim românește printre toți slavii ăștia din jur. La scara miei de ani lucrurile arată, fără discuție, bine. Depinde și de standarde. Pentru pensionarii de peste 10 ani s-ar putea ca lucrurile să fie nu chiar așa de pozitive dar asta e, ce să-i faci, n-ai ce să-i faci! Așa a fost mereu, băi turturică!
…..
Vai sărmana turturică! Zboară, zboară, până pică. Unde vede-o apă bună, Ea zboară ca o nebună. Unde vede-o apă rea, Ea o tulbură şi-o bea, măi!
Că tot am făcut curăţenie prin ciornele blogului, am găsit şi vorbele astea de mai jos, mai vechi de un an. Dacă nici acum nu le pun, nu ştiu când şi-ar mai găsi şansa să iasă la lumină. Faceţi voi singuri corecţiile între cele două evenimente, cel de atunci şi cel de ieri.
“Nu ştiu, a observat cineva c-am sărit peste săptămânile 15 şi 16? Îmi pare rău, a fost mai bine că am păstrat tăcerea câtă vreme singura melodie care s-ar fi calificat – şi care ar fi rezonat bine cu starea mea de spirit – ar fi fost “Mooye”, melodia duetului Bruja – Macanache, un foc de artificii din mooy şi alte chestii ireverenţioase care-ţi explodează în faţă fără să te rănească prea tare. Dacă nu ai urechile exagerat de sensibile. Dacă nu asculţi cu volumul la maxim într-un bloc cu pereţi din hârtie. Nu e o recomandare, da?
Nu c-aş avea o stare de spirit mult mai bună astăzi, dar m-a stârnit stolul de postări din social-media despre ultima melodie a Loredanei cu maneliştii de frunte ai ţării. Şi nu înţeleg de ce nu suntem totuşi un pic mai îngăduitori cu cei care ascultă un alt fel de muzică decât noi. Până la urmă, maneaua e doar un alt gen muzical, la fel ca rock-ul, romanţa, hip-hop-ul sau muzica de operă. Poartă amprenta puternică a comunităţilor rome din balcani, de la turci şi până la noi, dar şi influenţele folclorice ale altor etnii. Uite că pe-aici n-a fost să fie gospel sau raggae, a ieşit maneaua. Poate să fie bună sau nu. Poate să ne placă sau nu – şi e de înţeles dacă nu vă place. Dar gândiţi-vă că dacă v-aţi fi născut într-o comunitate rurală de ţigani săraci sau de români săraci, căci şi ei sunt la fel de expuşi, probabil că astăzi v-ar fi plăcut. Cei care se pretind exclusiv rockeri, punkeri sau mai ştiu eu ce altceva – unii fideli de zeci de ani genului lor, ar trebui să înţeleagă ce înseamnă să rămâi blocat într-o capsulă a timpului sau a grupului care te-a format. Pe de altă parte, cineva care e “rocker până la moarte” şi atât e poate foarte puţin calificat să-şi dea cu părerea, gălăgios şi agresiv, despre alte genuri muzicale. Asta presupunând că e vorba doar despre muzică, dar e clar că nu e vorba numai despre asta, întotdeauna e o combinaţie destul de pestilenţială de stereotipuri, rasism, aroganţă şi proastă creştere. Nu la toţi la fel, dar la toţi cam din zonele alea.
Am simţit nevoia asta mai de mult, şi-am fost cât pe ce s-o spun în câteva alte ocazii, dar m-am abţinut. Dar ne abţinem din ce în ce mai des şi din ce în ce mai mulţi, într-o lume care-şi permite tot mai multe. Şi nu mă refer aici la consideraţiile referitoare la calitatea muzicii sau la facelifturile Loredanei ci la agresivitate, xenofobia şi bădărănia unora dintre reacţii.
Uite de-al dracu’ pun şi eu pe blog o manea, de fapt un cântec manelizat (genial!), nu ca să promovez stilul muzical, nu ca să vă conving, ci doar ca să zic că-mi place şi să îndemn pe toată lumea să asculte muzică de toate felurile. Face bine la creier.”
Nu ştiu cum o fi pe la voi, dar în ultima vreme nivelul meu de satisfacţie ca utilizator YouTube s-a degradat spectaculos. Întâi de toate este cantitatea de reclamă la care eşti expus. Durata calupurilor de publicitate s-a mărit constant de la 10 secunde la 20 şi mai nou chiar la peste 30 de secunde. Iar numărul lor în interiorul clipurilor video a explodat. Aştepţi 30 secunde să înceapă ceva, vezi cam 10 secunde din acel ceva după care vin alte 20 de secunde de reclame? WTF!!! Şi-apoi, unde e inteligenţa superioară a algoritmilor pentru care firmele plătesc bani grei? O reclamă de 15 secunde la epilatoare într-un video despre maşini electrice? Or fi toate pe baterii, totuşi poate nu e cel mai potrivit loc, nu? Dar de trei ori aceeaşi reclamă în 15 minute de video??? Păi păros ca Chewbacca să fii şi tot mai bine te epilezi cu un ciob de sticlă decât să cumperi rahatul ăla de epilator care-ţi prăjeşte părul pubian sau ce dracu’ îi face, că nu e ca şi când cineva se uită vreodată la rahatul lor de reclamă. Hai că m-am enervat!
Şi-apoi, algoritmii s-au degradat şi ei. Nu-ţi mai păstrează la fel de consistent istoria de căutări, propunerile sunt mai neinspirate, motorul de muzică a devenit practic un fel de spotify şi încearcă să-ţi bage pe gât tot felul de “pachete”, discuri şi playlist-uri, probabil generate de AI, dar care nu au nimic de a face cu felul tradiţional în care folosim YouTube-ul ca motor de căutare video. Pe vremuri “Imagine Dragons” te ducea spre “The Script” şi Zdob şi Zdub” spre “Subcarpaţi”. Acum Youtube-ul crede că “Albanische musik” e tot ce-ţi doreşti după ce asculţi Irina Rimes. Sper să nu fiu înţeles greşit, chiar nu am nimic împotriva manelelor albaneze, sunt perfecte pentru momentele în care cauţi locuri rămase neepilate.
Cum România nu a găsit banii necesari participării la Eurovision mă văd în situaţia de a judeca complet obiectiv melodiile ce vor participa astăzi în marea finală. Iar preferata mea, dacă aş vota, ar fi “The Code”, melodia lui Nemo, reprezentantul Elveţiei, un băiat pe care-l ştiu de pe vremea când frecventam aceeaşi sală de fitness din Bienne. Clipul oficial Eurovision chiar prezintă câteva imagini din oraş, dar nu de-asta îmi place melodia, chiar sunt obiectiv.
Varianta “de concurs” o veţi putea vedea în finala ce va avea loc în această seară, presupunând că TVR va difuza, măcar, show-ul. Dar mie îmi place această variantă, înregistrată cu orchestra simfonică a oraşelor Bienne şi Solothurn.
A fost mare petrecere de carnaval în seara asta la Bienne. Şi deşi locul nu a dus lipsă de sexbombe din toate categoriile, asta e singura variantă pe care o puteţi vedea aici. Pentru standardul de carnaval, aş zice bună…
Nu mi-au plăcut la început, când au apărut la Eurovision. Între timp ori s-au făcut ei mai buni ori am venit eu din partea cealaltă mai aproape, cert e că melodia asta mi se pare superbă!
APort 