Am descoperit recent Spanish Love Songs, această trupă americană indie rock cu nume ciudat. Și numele melodiei pentru care am făcut o pasiune subită este ciudat, poate pentru că nu am încercat eu niciodată nici cocaină și nici pastile de depresie. Îmi plac, în schimb, enorm versurile, în special refrenul ăsta care descrie, în patru rânduri, despre ce mi-ar fi plăcut să scriu în toată perioada asta de când n-am mai scris:
“You said a problem’s not a problem till you call it by name Pilot’s still a pilot till he crashes the plane I have the self-control of a universe expanding Who gives a fuck about landing?”
Poate nu ne iese nouă tot timpul când e vorba să votăm cum trebuie. Nici când e să facem ceva să ne ferim de urgia care vine peste noi.
Dar să creăm Miorițe… Doamne, buni suntem! Lăsăm totul baltă, facem un cântec de-ți rupe inima-n două, tragem un plâns și bang! a mai trecut o mie de ani.
Unii ar zice că așa ne-am salvat și de-aia încă vorbim românește printre toți slavii ăștia din jur. La scara miei de ani lucrurile arată, fără discuție, bine. Depinde și de standarde. Pentru pensionarii de peste 10 ani s-ar putea ca lucrurile să fie nu chiar așa de pozitive dar asta e, ce să-i faci, n-ai ce să-i faci! Așa a fost mereu, băi turturică!
…..
Vai sărmana turturică! Zboară, zboară, până pică. Unde vede-o apă bună, Ea zboară ca o nebună. Unde vede-o apă rea, Ea o tulbură şi-o bea, măi!
Că tot am făcut curăţenie prin ciornele blogului, am găsit şi vorbele astea de mai jos, mai vechi de un an. Dacă nici acum nu le pun, nu ştiu când şi-ar mai găsi şansa să iasă la lumină. Faceţi voi singuri corecţiile între cele două evenimente, cel de atunci şi cel de ieri.
“Nu ştiu, a observat cineva c-am sărit peste săptămânile 15 şi 16? Îmi pare rău, a fost mai bine că am păstrat tăcerea câtă vreme singura melodie care s-ar fi calificat – şi care ar fi rezonat bine cu starea mea de spirit – ar fi fost “Mooye”, melodia duetului Bruja – Macanache, un foc de artificii din mooy şi alte chestii ireverenţioase care-ţi explodează în faţă fără să te rănească prea tare. Dacă nu ai urechile exagerat de sensibile. Dacă nu asculţi cu volumul la maxim într-un bloc cu pereţi din hârtie. Nu e o recomandare, da?
Nu c-aş avea o stare de spirit mult mai bună astăzi, dar m-a stârnit stolul de postări din social-media despre ultima melodie a Loredanei cu maneliştii de frunte ai ţării. Şi nu înţeleg de ce nu suntem totuşi un pic mai îngăduitori cu cei care ascultă un alt fel de muzică decât noi. Până la urmă, maneaua e doar un alt gen muzical, la fel ca rock-ul, romanţa, hip-hop-ul sau muzica de operă. Poartă amprenta puternică a comunităţilor rome din balcani, de la turci şi până la noi, dar şi influenţele folclorice ale altor etnii. Uite că pe-aici n-a fost să fie gospel sau raggae, a ieşit maneaua. Poate să fie bună sau nu. Poate să ne placă sau nu – şi e de înţeles dacă nu vă place. Dar gândiţi-vă că dacă v-aţi fi născut într-o comunitate rurală de ţigani săraci sau de români săraci, căci şi ei sunt la fel de expuşi, probabil că astăzi v-ar fi plăcut. Cei care se pretind exclusiv rockeri, punkeri sau mai ştiu eu ce altceva – unii fideli de zeci de ani genului lor, ar trebui să înţeleagă ce înseamnă să rămâi blocat într-o capsulă a timpului sau a grupului care te-a format. Pe de altă parte, cineva care e “rocker până la moarte” şi atât e poate foarte puţin calificat să-şi dea cu părerea, gălăgios şi agresiv, despre alte genuri muzicale. Asta presupunând că e vorba doar despre muzică, dar e clar că nu e vorba numai despre asta, întotdeauna e o combinaţie destul de pestilenţială de stereotipuri, rasism, aroganţă şi proastă creştere. Nu la toţi la fel, dar la toţi cam din zonele alea.
Am simţit nevoia asta mai de mult, şi-am fost cât pe ce s-o spun în câteva alte ocazii, dar m-am abţinut. Dar ne abţinem din ce în ce mai des şi din ce în ce mai mulţi, într-o lume care-şi permite tot mai multe. Şi nu mă refer aici la consideraţiile referitoare la calitatea muzicii sau la facelifturile Loredanei ci la agresivitate, xenofobia şi bădărănia unora dintre reacţii.
Uite de-al dracu’ pun şi eu pe blog o manea, de fapt un cântec manelizat (genial!), nu ca să promovez stilul muzical, nu ca să vă conving, ci doar ca să zic că-mi place şi să îndemn pe toată lumea să asculte muzică de toate felurile. Face bine la creier.”
Nu ştiu cum o fi pe la voi, dar în ultima vreme nivelul meu de satisfacţie ca utilizator YouTube s-a degradat spectaculos. Întâi de toate este cantitatea de reclamă la care eşti expus. Durata calupurilor de publicitate s-a mărit constant de la 10 secunde la 20 şi mai nou chiar la peste 30 de secunde. Iar numărul lor în interiorul clipurilor video a explodat. Aştepţi 30 secunde să înceapă ceva, vezi cam 10 secunde din acel ceva după care vin alte 20 de secunde de reclame? WTF!!! Şi-apoi, unde e inteligenţa superioară a algoritmilor pentru care firmele plătesc bani grei? O reclamă de 15 secunde la epilatoare într-un video despre maşini electrice? Or fi toate pe baterii, totuşi poate nu e cel mai potrivit loc, nu? Dar de trei ori aceeaşi reclamă în 15 minute de video??? Păi păros ca Chewbacca să fii şi tot mai bine te epilezi cu un ciob de sticlă decât să cumperi rahatul ăla de epilator care-ţi prăjeşte părul pubian sau ce dracu’ îi face, că nu e ca şi când cineva se uită vreodată la rahatul lor de reclamă. Hai că m-am enervat!
Şi-apoi, algoritmii s-au degradat şi ei. Nu-ţi mai păstrează la fel de consistent istoria de căutări, propunerile sunt mai neinspirate, motorul de muzică a devenit practic un fel de spotify şi încearcă să-ţi bage pe gât tot felul de “pachete”, discuri şi playlist-uri, probabil generate de AI, dar care nu au nimic de a face cu felul tradiţional în care folosim YouTube-ul ca motor de căutare video. Pe vremuri “Imagine Dragons” te ducea spre “The Script” şi Zdob şi Zdub” spre “Subcarpaţi”. Acum Youtube-ul crede că “Albanische musik” e tot ce-ţi doreşti după ce asculţi Irina Rimes. Sper să nu fiu înţeles greşit, chiar nu am nimic împotriva manelelor albaneze, sunt perfecte pentru momentele în care cauţi locuri rămase neepilate.
Cum România nu a găsit banii necesari participării la Eurovision mă văd în situaţia de a judeca complet obiectiv melodiile ce vor participa astăzi în marea finală. Iar preferata mea, dacă aş vota, ar fi “The Code”, melodia lui Nemo, reprezentantul Elveţiei, un băiat pe care-l ştiu de pe vremea când frecventam aceeaşi sală de fitness din Bienne. Clipul oficial Eurovision chiar prezintă câteva imagini din oraş, dar nu de-asta îmi place melodia, chiar sunt obiectiv.
Varianta “de concurs” o veţi putea vedea în finala ce va avea loc în această seară, presupunând că TVR va difuza, măcar, show-ul. Dar mie îmi place această variantă, înregistrată cu orchestra simfonică a oraşelor Bienne şi Solothurn.
A fost mare petrecere de carnaval în seara asta la Bienne. Şi deşi locul nu a dus lipsă de sexbombe din toate categoriile, asta e singura variantă pe care o puteţi vedea aici. Pentru standardul de carnaval, aş zice bună…
Nu mi-au plăcut la început, când au apărut la Eurovision. Între timp ori s-au făcut ei mai buni ori am venit eu din partea cealaltă mai aproape, cert e că melodia asta mi se pare superbă!
O întâmplare mă face să scriu din nou despre experienţa armatei, despre care am povestit relativ recent, e drept că într-un context complet diferit. Întâmplarea de care vorbesc, pe care o puteţi asculta şi voi mai jos, m-a făcut să realizez brusc ce muzică rafinată şi intelectuală ascultam acum treizeci de ani, deşi parcă nu aşa a sunat prima dată când am ascultat-o, cântată târziu în noapte în întunericul unui dormitor militar cu 40 de suflete de către fiţosul nostru camarad Giani, fiul unei doamne peisagiste din zona Lizeanu (aveam să aflu mai târziu, după ce ne-am împrietenit, că maică-sa era peisagistă în sensul că lucra la spaţii verzi). Nu e complet imposibil ca domnişoara Cristina în cauză să-i fi fost vecină, căci multe se întâmplau pe atunci în staţia aia celebră de la Lizeanu.
În fine, noi ăştialalţi, ţărăneţii de provincie, ascultam pentru prima dată hit-urile 1988 ale bodegilor bucureştene, fără să avem habar că eram martorii unui moment istoric, naşterea unui nou gen muzical: maneaua.
APort 