Puterile Centrale, învinse la finalul primului război mondial, au fost obligate prin Tratatul de la Versailles să plătească reparații de război în valoare de 33 miliarde de dolari la cursul vremii, echivalentul a 1052 miliarde de dolari în banii de astăzi (conform Wikipedia). Până la urmă imperiul Austro-Ungar, Germania, Turcia și Bulgaria, țări agresoare care au produs pagube materiale și umane uriașe, nu au plătit mai nimic. Reparațiile impuse nemților reprezentau undeva între 100% și 180% din PIB-ul german al anului 1925.

Spre comparație, Trump a cerut Ucrainei, o țară suverană agresată, care nu a făcut nimic altceva decât să se apere, echivalentul a 500 de miliarde de dolari pentru suportul militar american. ‶Otherwise, we’re stupid″, a conchis Trump în inconfundabilul lui stil de mare negociator. Reparațiile cerute Germaniei, altfel îndreptățite de ororile cauzate de-a lungul războiului, au creat o indignare ce avea să alimenteze masiv propaganda nazistă ce a dus la al doilea război mondial. Li s-au părut germanilor umilitoare. În schimb, să ceri Ucrainei – un stat agresat, care a suferit pierderi grele – echivalentul a 280% din PIB pentru un ajutor militar mult mai redus ca valoare, aproape că nu stârnește niciun fel de reacție în lumea politică de astăzi. Că e lașitate, interes sau pură idioțenie, monstruozitatea trece nu numai nepedepsită, dar aproape nesesizată. La fel ca ideea strămutării forțate a întregii populații palestiniene din Gaza. Sau cea a preluării Canadei, Groenlandei sau a canalului Panama. La fel ca ingerințele inacceptabile în politica internă a statelor europene, în principal pentru a susține partide extremiste pro-ruse.

În primele săptămâni ale lunii ianuarie am urmărit siderat optimismul (rezervat) afișat chiar și de unii dintre cei mai mari critici ai lui Donald Trump. Ideea cea mai frecvent vehiculată era că multe lucruri nu sunt acolo unde trebuie, deci unele schimbări ar fi necesare și binevenite. Deci Trump ar putea până la urmă produce și lucruri bune, chiar dacă unele dintre ele involuntare. Să fi fost optimism sau spirit de conservare în fața agresivității unei administrații resentimentare? Nu vom ști niciodată. Dar astăzi este evident că avem de-a face cu un Trump mai radical, mai pregătit și mai hotărât ca niciodată să producă haos.

Niciodată nu a fost mai mare nevoie de oameni curajoși, care să aibă curajul să riposteze, să lase dracului politețea la o parte și să-l pocnească pe marele bully în bot. Nimic altceva nu va funcționa. E nevoie să spunem, răspicat, că monstruozitățile astea trebuie să înceteze imediat, altfel consecințele vor fi inimaginabile. Trebuie să-i numim pe cei ce complotează la distrugerea civilizației și democrației europene pe numele lor – niște trădători ticăloși și detestabili, care vor trebui, într-un fel sau în altul, să plătească pentru faptele lor. Într-o lume în care diplomația e călcată în picioare e complet diplomatic să-i expui fără menajamente pe idioții care-și imaginează că pot schimba lumea după ideile lor crețe.

La CNN, unul dintre invitații din studio descrie situația din New York, unde copiii imigranților ilegali nu mai sunt lăsați de părinți să meargă la școală de frica agenților ICE care i-ar putea aresta pe toți și băga direct în avioanele militare Hercules, varianta modernă a vagoanelor de marfă din alte vremuri. În următorul interviu o mexicancă, imigrantă ilegală și proprietara unui restaurant evident mexican, se plânge că se apropie de faliment căci angajații săi nu mai vin la muncă. Se ascund de frica deportării. Afacerile din turism, construcții, comerț, servicii și îngrijirea vârstnicilor, unde procentul ilegalilor variază undeva între 5% și 20% din totalul angajaților, sunt din ce în ce mai afectate. Un fermier din California care a fost părăsit recent de angajații săi sud-americani în plină campanie de recoltare îi somează furibund pe Trump și pe politicienii săi să-i prindă pe criminali și să-i lase-n pace pe oamenii care muncesc cinstit. În agricultură se pare că procentul ilegalilor este în jur de 40%.

Toate astea se întâmplă în timp ce doar 3500 dintre imigranții ilegali au fost deocamdată deportați. Estimările spun că sunt în jur de 10 milioane.

Primul meu comentariu ar fi că o țară cu o economie care crește rapid, cu o rată a șomajului foarte mică și una dintre cele mai mici densități de populație din lume a făcut o obsesie națională din imigrație. SUA are o densitate de 38 de locuitori pe km2 iar Elveția, spre comparație, are 226, de 6 ori mai mare. E, cumva, similar cu situația celei mai mari țări din lume, nu spun cine, care a făcut o obsesie națională dintr-o bucățică de pământ de care n-are nevoie dar în care îngroapă de trei ani sute de mii de bărbați tineri de care ar avea mare, mare nevoie. Țări bine conduse, cu priorități adecvate și foarte clare.

Dar hai să revenim un pic la situațiile astea de mai sus. Copiii emigranților ilegali merg normal la școli normale din New York? Ilegalii ăștia lucrează în văzul lumii în hoteluri, restaurante, magazine și cămine de bătrâni? Sunt proprietari de afaceri, mașini și apartamente? Păi nu exact toate lucrurile astea reprezintă sursa emigrației ilegale americane? Ce ar rezolva problema mai ușor, garduri de 5 metri pe toată granița, 10 milioane de oameni adunați cu arcanul de pe stradă și deportați cu avioane militare la Guantanamo Bay sau un sistem de legi – cum are Elveția, de exemplu, de ani de zile – care să interzică munca la negru și să ofere permise de ședere doar celor care au, concomitent, un cont bancar, o adresă de domiciliu și un contract de muncă? În felul ăsta imigranții nu ar mai fi și ilegali. Și nici mai mulți decât are nevoie să absoarbă economia americană. Repet ce am mai zis și toată lumea ignoră. Imigrația este o afacere de oportunitate.

Realitatea este că Trump și amicii lui republicani vor doar să folosească populist motivul imigrației pentru voturi. Rezolvarea reală a problemei ar deranja masiv o grămadă de suporteri – pe cei ce ar trebui să plătească salarii mai mari, să ofere condiții mai bune de muncă sau să se abțină de la diversele abuzuri la care-i supun pe oamenii ăștia care, pentru o viață mai bună și de frica deportării, acceptă în fiecare zi o grămadă de rahaturi. Nu se va rezolva, pentru simplul motiv că vor mai fi alegeri și în viitor. Nimic nu fraierește mai bine electoratul ca amenințarea invadatorilor.

″Ar mai rezista America – şi lumea în general – încă 4 ani cu Trump? Să sperăm că nu vom afla niciodată″.

″Speri mata, dar speri degeaba!″ spunea o vorbă românească provenită, probabil, din înțelepciunea populară a după-blocurilor gri. Well, iată cum românașul de cartier are încă o dată dreptate. Mea culpa, domnilor și măi băjeți! Cu paragraful de mai sus încheiam acum patru ani trecerea în revistă a realizărilor administrației Trump, pornind chiar de la lista promisiunilor electorale cu care și-a început mandatul. Dacă vreți să vă reamintiți unde a rămas și de unde începe lunea viitoare găsiți mai jos punctele principale.

N-a fost să fie de adio căci, surprinză!, americanii mai vor o tură cu alegerea Rusiei pentru președinția SUA. Sper ca de data asta să le ajungă, căci peste patru ani maxim ce-ar mai putea avea de o valoare comparabilă ar fi candidatul preferat al Chinei, să-i zicem Elon Musk.

Până atunci, întrebarea rămâne: o să mai rezistăm încă 4 ani cu Trump?

În loc de adio. Sper.

Ultimii ani în România am trecut des, prin natura meseriei, prin birourile de pașapoarte ale țării, acolo unde le sunt colectate datele biometrice românilor care nu se tem de satana. Țin minte că la vremea respectivă eram fascinat de felul în care subofițerii de la ghișee reușeau să facă poze copiilor foarte mici, mereu purtați în brațe de părinți. Procesul era super eficient: imediat ce apărea fața ăluia mic în cadru de undeva de deasupra aparatului foto țiuia o jucărie de cauciuc, stoarsă cu dexteritate de omul de la birou. Copilul ridica instant privirea spre ea și BAM!, venea fotografia. Mergea de fiecare dată. În următoarele 5 secunde copilul începea să țipe și nu mai era de tras în poză.

Cam așa a fost și cu alegerile din State. Trump are cel mai țiuitor rahat din cauciuc de pe pământ și-l folosește impecabil. Sigur, americanii sunt oameni mari, o să dureze mai mult de 5 secunde până când or să înceapă să urle.

“Seule la lutte libère! Libérons-nous du capitalisme, du patriarchat et de la crise climatique!”

“De toate pentru toţi – oraşul nostru trebuie să servească oamenilor, nu capitalului!”

“Solidatitate radicală şi multicoloră: muncitorii noştri în Biel/Bienne!”

“Queer feminismul şi utopia ecologistă trebuie să devină realitate!”

Chemare la luptă. Pumni strânşi, ridicaţi în aer, pancarde, steaguri şi o portavoce, fumigenele care pot inflama un stadion sau un Renault parcat nefericit în calea revoluţiei. Mult roşu, de la sânge, ojă de unghii şi stilul vechilor afişe comuniste ale lui Fidel Castro, Che Guevara, Hugo Chavez sau Ana Pauker. Trebuie să recunosc că pliantul de campanie al tinerilor socialişti bienezi, ajuns deunăzi în cutia mea poştală, m-a şocat. Sunt alegeri locale în 22 septembrie, într-un oraş dominat de ani de zile de socialişti, acum aliaţi cu verzii ecologişti. Oraşul este administrat exemplar, cum nu am mai văzut nicăieri pe unde am stat (în fine, România poate nu e chiar o referinţă). Servicii impecabile, organizare elveţiană, curăţenie, decenţă, transparenţă şi profesionalism în cheltuirea banilor publici, dincolo de acuza de risipă ce vine din partea dreptei. Un primar care merge cu autobuzul şi salută respectuos pe oricine. Poate există mai bine, în Elveţia sau în altă parte, şi n-am văzut eu. Dar cu siguranţă nici tinerii de mai sus n-au văzut ce înseamnă administraţia, politica până la urmă, în altă parte. Elveţia mi se pare cel mai bun setup social între ce dă şi ce primeşte un cetăţean. N-o fi perfectă, dar sunt convins că ultimul lucru de care are nevoie este o revoluţie. Da, există un partid cu reflexe de extrema dreaptă dar şi o lungă tradiţie a compromisului politic. Şi-atunci, de unde vine acest radicalism – de operetă sau nu, de influenţă franceză sau nu – care nu poate decât să imflameze o scenă politică care se deteriorează deja de mai bine de 10 ani, peste tot?

Sigur, nu asta este abordarea “marelui” Partid Socialist, dar au decis să-şi lase organizaţia de tineret să candideze pe liste separate. Iar felul în care o fac aceşti oameni care abia au împlinit douăzeci de ani mi se pare şocant şi îngrijorător, un melanj de idei mai ales ale altora, parţial digerate şi vărsate aiurea pe agenda publică a acestui loc.

Numele fiecărui candidat al tineretului socialist pentru mini-parlamentul local este însoţit de pronumele personal respectiv, chestie foarte la modă, dar care mie mi se pare inutilă. În ciuda eforturile evidente de a te induce în eroare, e clar cine-i ce. Ce mă nedumereşte pe mine este această obstinaţie a identificării în numele libertăţii. Dacă tot e să fim fiecare ce vrea să fie – el, ea sau in between, hetero sau nu sau nu numai sau nu ştiu – şi să fim acceptaţi ca atare, de ce avem nevoie să precizăm de fiecare dată ce suntem? În mintea mea prima variantă ar fi nu contează. Pe multe dintre site-urile de recrutare ale multinaţionalelor mai nou trebuie să indici dacă eşti alb caucazian, asiatic, indian american, negru african, negru latino sau alb latino, totul în numele diversităţii (foarte exact definite). Ca să poată HR-ul să raporteze cu mândrie că au şi de-ăia şi de-ăia şi de-ăia. Rasismul de orice fel mi se pare dezgustător. Sunt un suporter al libertăţii tuturor minorităţilor sexuale care intră mai nou sub umbrela recent adoptatului “queer”, aşa cum cred cu tărie în egalitatea de gen pentru care luptă feminismul. Nu văd de ce termenii ăştia, queer şi feminism, antagonişti într-o bună măsură şi venind din perioade istorice şi contexte sociale complet diferite, au fost asociaţi într-o teorie comună. Mai mult, cred că în Elveţia şi aproape peste tot în Europa civilizată această “utopie” a queer feminismului este deja realitate. Nu una perfectă, poate cu nedreptăţi pe care trebuie să le îndreptăm, dar structura şi voinţa există. E nevoie doar de mai multă toleranţă, de respect, de civilitate. Poate de reglementări mai bune, dar toate se fac cu progres, cu evoluţie, categoric nu cu revoluţie. Nu cu exaltaţi radicali vor înţelege oamenii că fiecare poate să decidă pentru el şi să-şi asume consecinţele propriilor decizii.

Cât despre lupta pentru eliberarea de capitalism, ce să zic, le urez succes tinerilor revoluţionari din Bienne. În acelaşi timp, venind dintr-o ţară cu experienţa asta înfiptă cu forţa în propria-i istorie, trebuie cumva să-i avertizez: fără ruşi e greu.

Întâi am verificat că este aceeaşi persoană. Apoi a trebuit să recitesc ce am scris acum 6 ani (6 ani!!!) despre cartea domnului J. D. Vance, ales de Trump să-i fie vicepreşedinte dacă va câştiga alegerile în Noiembrie. Aproape c-aş citi cartea din nou, să mă conving c-am înţeles bine.

Felul în care e construită povestea nu lasă nicio urmă de îndoială – autorul a înţeles profund care sunt cauzele care au dus la declinul zonei din care provine (şi nu numai). Să fi înţeles eu cumplet pe dos, când se referea la cei care poartă responsabilitatea? Sau să fi făcut domnul Vance, între timp, o spectaculoasă basculare politică? N-ar fi singurul, dar este poate cel mai bine documentat caz – chiar de către domnia sa. Înţelegem bine care sunt problemele societăţii în care trăim (ceea ce nu e simplu şi nici comun) dar căutăm soluţiile tot la cei care le-au produs.

Pare străveziu din carte că vina pentru care “familia americană” este în criză o poartă cei ca Donald Trump. Şi-atunci, soluţia pe care o vede domnul J. D. Vance astăzi este mai mult Trump?

J. D. Vance – Hillbilly Elegy – A memoir of a family and culture in crisis

In politică, prostia nu e un handicap. (Napoleon)

OK, arată rău, de fapt la fel de rău ca la europene, dar nu s-a terminat încă. Francezii au un sistem cu două tururi, deci candidaţii care nu au luat 50% din prima nu sunt încă parlamentari. Turul doi poate schimba lucrurile semnificativ, deşi sistemul este făcut să avantajeze marile coaliţii şi alianţele ad-hoc, deci în situaţia actuală mai degrabă extremiştii. Acum se va vedea dacă extrema stângă votează cu un candidat de extrema dreaptă sau invers. Sincer, de asta mi-e cel mai frică.

Oricum, într-o Europă cu în jur de 30% extremişti cam în fiecare ţară Franţa are peste 50%, poate chiar peste 60%. Ce m-a frapat, ascultând reacţiile de după primul tur, este convingerea imbatabilă a tuturor că ceea ce va rezolva problema extremismului francez nu este echilibrul, centrul, ci un extremism de sens opus. Trăim vremuri interesante…