“Seule la lutte libère! Libérons-nous du capitalisme, du patriarchat et de la crise climatique!”
“De toate pentru toţi – oraşul nostru trebuie să servească oamenilor, nu capitalului!”
“Solidatitate radicală şi multicoloră: muncitorii noştri în Biel/Bienne!”
“Queer feminismul şi utopia ecologistă trebuie să devină realitate!”
Chemare la luptă. Pumni strânşi, ridicaţi în aer, pancarde, steaguri şi o portavoce, fumigenele care pot inflama un stadion sau un Renault parcat nefericit în calea revoluţiei. Mult roşu, de la sânge, ojă de unghii şi stilul vechilor afişe comuniste ale lui Fidel Castro, Che Guevara, Hugo Chavez sau Ana Pauker. Trebuie să recunosc că pliantul de campanie al tinerilor socialişti bienezi, ajuns deunăzi în cutia mea poştală, m-a şocat. Sunt alegeri locale în 22 septembrie, într-un oraş dominat de ani de zile de socialişti, acum aliaţi cu verzii ecologişti. Oraşul este administrat exemplar, cum nu am mai văzut nicăieri pe unde am stat (în fine, România poate nu e chiar o referinţă). Servicii impecabile, organizare elveţiană, curăţenie, decenţă, transparenţă şi profesionalism în cheltuirea banilor publici, dincolo de acuza de risipă ce vine din partea dreptei. Un primar care merge cu autobuzul şi salută respectuos pe oricine. Poate există mai bine, în Elveţia sau în altă parte, şi n-am văzut eu. Dar cu siguranţă nici tinerii de mai sus n-au văzut ce înseamnă administraţia, politica până la urmă, în altă parte. Elveţia mi se pare cel mai bun setup social între ce dă şi ce primeşte un cetăţean. N-o fi perfectă, dar sunt convins că ultimul lucru de care are nevoie este o revoluţie. Da, există un partid cu reflexe de extrema dreaptă dar şi o lungă tradiţie a compromisului politic. Şi-atunci, de unde vine acest radicalism – de operetă sau nu, de influenţă franceză sau nu – care nu poate decât să imflameze o scenă politică care se deteriorează deja de mai bine de 10 ani, peste tot?
Sigur, nu asta este abordarea “marelui” Partid Socialist, dar au decis să-şi lase organizaţia de tineret să candideze pe liste separate. Iar felul în care o fac aceşti oameni care abia au împlinit douăzeci de ani mi se pare şocant şi îngrijorător, un melanj de idei mai ales ale altora, parţial digerate şi vărsate aiurea pe agenda publică a acestui loc.
Numele fiecărui candidat al tineretului socialist pentru mini-parlamentul local este însoţit de pronumele personal respectiv, chestie foarte la modă, dar care mie mi se pare inutilă. În ciuda eforturile evidente de a te induce în eroare, e clar cine-i ce. Ce mă nedumereşte pe mine este această obstinaţie a identificării în numele libertăţii. Dacă tot e să fim fiecare ce vrea să fie – el, ea sau in between, hetero sau nu sau nu numai sau nu ştiu – şi să fim acceptaţi ca atare, de ce avem nevoie să precizăm de fiecare dată ce suntem? În mintea mea prima variantă ar fi nu contează. Pe multe dintre site-urile de recrutare ale multinaţionalelor mai nou trebuie să indici dacă eşti alb caucazian, asiatic, indian american, negru african, negru latino sau alb latino, totul în numele diversităţii (foarte exact definite). Ca să poată HR-ul să raporteze cu mândrie că au şi de-ăia şi de-ăia şi de-ăia. Rasismul de orice fel mi se pare dezgustător. Sunt un suporter al libertăţii tuturor minorităţilor sexuale care intră mai nou sub umbrela recent adoptatului “queer”, aşa cum cred cu tărie în egalitatea de gen pentru care luptă feminismul. Nu văd de ce termenii ăştia, queer şi feminism, antagonişti într-o bună măsură şi venind din perioade istorice şi contexte sociale complet diferite, au fost asociaţi într-o teorie comună. Mai mult, cred că în Elveţia şi aproape peste tot în Europa civilizată această “utopie” a queer feminismului este deja realitate. Nu una perfectă, poate cu nedreptăţi pe care trebuie să le îndreptăm, dar structura şi voinţa există. E nevoie doar de mai multă toleranţă, de respect, de civilitate. Poate de reglementări mai bune, dar toate se fac cu progres, cu evoluţie, categoric nu cu revoluţie. Nu cu exaltaţi radicali vor înţelege oamenii că fiecare poate să decidă pentru el şi să-şi asume consecinţele propriilor decizii.
Cât despre lupta pentru eliberarea de capitalism, ce să zic, le urez succes tinerilor revoluţionari din Bienne. În acelaşi timp, venind dintr-o ţară cu experienţa asta înfiptă cu forţa în propria-i istorie, trebuie cumva să-i avertizez: fără ruşi e greu.
APort 