Author: adrianport

Trăiesc departe de țară așa că noțiunea de acasă este oarecum relativă pentru mine. De multe ori mă gândesc la ce-o mai fi pe-acasă. De-aici, de-acasă.

Luni, W17 – Coolplay

Că tot am făcut curăţenie prin ciornele blogului, am găsit şi vorbele astea de mai jos, mai vechi de un an. Dacă nici acum nu le pun, nu ştiu când şi-ar mai găsi şansa să iasă la lumină. Faceţi voi singuri corecţiile între cele două evenimente, cel de atunci şi cel de ieri.

“Nu ştiu, a observat cineva c-am sărit peste săptămânile 15 şi 16? Îmi pare rău, a fost mai bine că am păstrat tăcerea câtă vreme singura melodie care s-ar fi calificat – şi care ar fi rezonat bine cu starea mea de spirit – ar fi fost “Mooye”, melodia duetului Bruja – Macanache, un foc de artificii din mooy şi alte chestii ireverenţioase care-ţi explodează în faţă fără să te rănească prea tare. Dacă nu ai urechile exagerat de sensibile. Dacă nu asculţi cu volumul la maxim într-un bloc cu pereţi din hârtie. Nu e o recomandare, da?

Nu c-aş avea o stare de spirit mult mai bună astăzi, dar m-a stârnit stolul de postări din social-media despre ultima melodie a Loredanei cu maneliştii de frunte ai ţării. Şi nu înţeleg de ce nu suntem totuşi un pic mai îngăduitori cu cei care ascultă un alt fel de muzică decât noi. Până la urmă, maneaua e doar un alt gen muzical, la fel ca rock-ul, romanţa, hip-hop-ul sau muzica de operă. Poartă amprenta puternică a comunităţilor rome din balcani, de la turci şi până la noi, dar şi influenţele folclorice ale altor etnii. Uite că pe-aici n-a fost să fie gospel sau raggae, a ieşit maneaua. Poate să fie bună sau nu. Poate să ne placă sau nu – şi e de înţeles dacă nu vă place. Dar gândiţi-vă că dacă v-aţi fi născut într-o comunitate rurală de ţigani săraci sau de români săraci, căci şi ei sunt la fel de expuşi, probabil că astăzi v-ar fi plăcut. Cei care se pretind exclusiv rockeri, punkeri sau mai ştiu eu ce altceva – unii fideli de zeci de ani genului lor, ar trebui să înţeleagă ce înseamnă să rămâi blocat într-o capsulă a timpului sau a grupului care te-a format. Pe de altă parte, cineva care e “rocker până la moarte” şi atât e poate foarte puţin calificat să-şi dea cu părerea, gălăgios şi agresiv, despre alte genuri muzicale. Asta presupunând că e vorba doar despre muzică, dar e clar că nu e vorba numai despre asta, întotdeauna e o combinaţie destul de pestilenţială de stereotipuri, rasism, aroganţă şi proastă creştere. Nu la toţi la fel, dar la toţi cam din zonele alea.

Am simţit nevoia asta mai de mult, şi-am fost cât pe ce s-o spun în câteva alte ocazii, dar m-am abţinut. Dar ne abţinem din ce în ce mai des şi din ce în ce mai mulţi, într-o lume care-şi permite tot mai multe. Şi nu mă refer aici la consideraţiile referitoare la calitatea muzicii sau la facelifturile Loredanei ci la agresivitate, xenofobia şi bădărănia unora dintre reacţii.

Uite de-al dracu’ pun şi eu pe blog o manea, de fapt un cântec manelizat (genial!), nu ca să promovez stilul muzical, nu ca să vă conving, ci doar ca să zic că-mi place şi să îndemn pe toată lumea să asculte muzică de toate felurile. Face bine la creier.”

Nu o sugestie, doar o mirare

Doamna Şoşoacă împinge cu burta în grămada de jandarmi tinerei din faţa sa, urlând din toţi bojocii că ea, ditamai senatoarea României, e agresată de nişte pigmei. Gaborii, pe care vestele antiglonţ îi protejează temporar de salva de carne, se uită cu spaimă la ce stă să-i împingă din linia a doua.

Nu mai e nici jandarmeria ce-a fost. Păi unde-i celebrul dom’ colonel Paraschiv, ăla de la protestele din 10 august, să vină iar în costumul lui bejuliu de dirijor de taraf să preia conducerea trupei? Unde-s pistoalele, unde-s bulanele, caii şi gazele jandarmilor? În fine, probabil că madam Şoşoacă poate să înghită vreo zece-douăzeci de grenade de-alea lacrimogene fără o lacrimă. Poate doar un râgâit, discret mascat de cuvântul senatoare.

Şi totuşi, stau şi mă întreb cum dracu’ de nu se găseşte în tot zidul ăla de apărători ai ordinii publice unul mai ţărănel care s-o bage în pi2da mă-sii pe doamna senatoare, în buna tradiţie a conservatorismului românesc pe care doamna îl promovează pe 3 octave şi multe sute de waţi?

AI powered human greed (2)

Noua strategie a Google, anunţată de curând, este aceea de a te scuti de munca de căutare. “Google will do the googling for you”, ca să citez aproximativ cum a rezumat unul dintre executivii companiei noua abordare. Probabil că încearcă să concureze direct cu ChatGPT şi să imite cât mai mult modelul acestuia, deci în loc să primim, cum suntem obişnuiţi, o listă de site-uri ca surse de informaţie vom primi un rezumat creat de un modul AI pe baza informaţiei din acele surse. Pentru marea majoritate a oamenilor probabil că acest sumar se va dovedi suficient, ceeea ce ar putea trece drept un progres. Şi poate că este, într-o oarecare măsură, dar tot merită să consemnăm câteva “probleme”.

Una este de ordin tehnic: se pare că modulul AI a dat câteva rateuri care au devenit celebre şi încă fac deliciul mediului virtual. De exemplu, un pic de adeziv în pizza poate să ţină brânza topită pe blat sau o piatră înghiţită zilnic îţi poate acoperi carenţele de minerale. Lucrurile astea se întâmplă pentru că AI-ul nu face diferenţa între o glumă şi o informaţie reală şi pierde complet contextul informaţiei pe care o recomandă. Deci e posibil, să zicem, ca “ştirile” de pe Times New Roman să fie luate de bune. Ziceam în postul anterior că am constatat o scădere a calităţii recomandărilor motorului de căutare video. Vechii algoritmi erau superiori noului AI. Asta probabil că se va schimba în viitor, dar posibilitatea ca sursele de informaţie ale AI-ului să fie corupte sau chiar manipulate rămâne o îngrijorare.

A doua problemă ţine de bani. Un răspuns direct dat de Google în locul unei liste de site-uri înseamnă mai puţini vizitatori pe site-urile respective. Deci şi mai puţine click-uri, reclame, venituri. Deja Google şi Facebook, ca să-i menţionez doar pe-ăia mari, iau o felie uriaşă din tortul pieţei de publicitate, ceea ce înseamnă mai puţini bani pentru ziare, reviste sau posturi TV, de exemplu, adică industria media care a fost deja afectată masiv în ultimii ani. Spirala asta în jos riscă să ne lase fără presă independentă. Multe ziare dispar sau devin nerelevante pentru că nu mai pot susţine financiar un serviciu de calitate. În timpul ăsta, oamenii se informează din ce în ce mai mult de pe facebook, youtube şi tiktok, din surse neverificate, neprofesioniste, cu o moderare lentă, indiferentă şi imperfectă a conţinutului, cu algoritmi care crează intenţionat bule din care e greu să mai ieşi. Aşa au apărut şi s-au radicalizat antivaxerii, climato-scepticii sau ăia de cred că pământul e plat. Aşa a crescut Şoşoacă la cât e astăzi.

Ideea este că dacă Google va decide să dijmuiască din ce în ce mai mult piaţa de publicitate în dauna celorlalţi creatori de conţinut, domeniul “googlabil” va deveni din ce în ce mai mic. Ceea ce va înseamna rezultate mai proaste şi, inevitabil, bani mai puţini, inclusiv pentru Google.

Vine schimbarea. Din lac în puţ.

Poate există cineva care poate să-mi explice şi mie cum dracu’ de aproape 35 de ani ne lamentăm că România se duce într-o direcţie greşită, dar când vine vremea să votăm îi alegem tot pe-ăia de-au condus România în toţi anii ăştia. Adică PSD, care a câştigat, cu o singură excepţie (1996 contra Convenţiei Democratice), fiecare rundă de alegeri parlamentare de după revoluţie. Şi PNL+PDL.

Când s-au simţit suficient de dezamăgiţi de PSD ca să încerce o schimbare, mulţi au votat în principal cu sateliţii PSD-ului, mai vechi sau mai noi, fie ei agrarieni, peremişti, peunerişti, purişti, uneperişti sau mai exoticele partide ale lui Dan Diaconescu sau Gigi Becali. Astăzi, stindardul schimbării e purtat în luptă de aurişti şi şoşoci.

E păcat că în atâţia ani în care românilor li s-a tot cerut părerea despre direcţia în care merge ţara nimeni nu i-a întrebat pe nemulţumiţi ce cred ei că a dus la această direcţie greşită şi, mai ales, care ar trebui să fie, în viziunea lor, direcţia corectă. Şi mai mult PSD? Înapoi în epoca de aur a comunismului ceauşist? Şi mai înapoi în epoca de AUR a legionarilor?

Or fi, printre cei 70%, şi câţiva care confundă direcţia cu poticnirile din drum, nemulţumiţi mai degrabă de viteza cu care mergem spre o societate democratică, educată şi prosperă. Sunt convins, însă, că majoritatea dezamăgiţilor şi-ar dori într-adevăr o direcţie diferită – dar nedemocratică. Altfel nu se explică de ce USR şi REPER, partidele care sunt (sau poate deja au fost?) cealaltă opţiune a schimbării în politica românească, sunt marii perdanţi ai alegerilor de ieri. Şi nu cred în povestea inabilităţii lor de a convinge electoratul. Vor fi făcut şi greşeli, fără discuţie, dar rezultatele au depins, cred, mai mult de cei care au votat.

Încă o dată, “PSD a reuşit să mobilizeze în majoritate electoratul cu studii primare sau medii, pensionari sau oameni care nu sunt activi, proveniţi din mediul rural sau din zonele cele mai sărace ale României”. Plus, să nu-i uităm nici pe ei, cei ce se simt înflăcăraţi de marele hit revoluţionar “Vine Şoşoaca să distrugă cloaca.”

AI powered human greed (1)

Nu ştiu cum o fi pe la voi, dar în ultima vreme nivelul meu de satisfacţie ca utilizator YouTube s-a degradat spectaculos. Întâi de toate este cantitatea de reclamă la care eşti expus. Durata calupurilor de publicitate s-a mărit constant de la 10 secunde la 20 şi mai nou chiar la peste 30 de secunde. Iar numărul lor în interiorul clipurilor video a explodat. Aştepţi 30 secunde să înceapă ceva, vezi cam 10 secunde din acel ceva după care vin alte 20 de secunde de reclame? WTF!!! Şi-apoi, unde e inteligenţa superioară a algoritmilor pentru care firmele plătesc bani grei? O reclamă de 15 secunde la epilatoare într-un video despre maşini electrice? Or fi toate pe baterii, totuşi poate nu e cel mai potrivit loc, nu? Dar de trei ori aceeaşi reclamă în 15 minute de video??? Păi păros ca Chewbacca să fii şi tot mai bine te epilezi cu un ciob de sticlă decât să cumperi rahatul ăla de epilator care-ţi prăjeşte părul pubian sau ce dracu’ îi face, că nu e ca şi când cineva se uită vreodată la rahatul lor de reclamă. Hai că m-am enervat!

Şi-apoi, algoritmii s-au degradat şi ei. Nu-ţi mai păstrează la fel de consistent istoria de căutări, propunerile sunt mai neinspirate, motorul de muzică a devenit practic un fel de spotify şi încearcă să-ţi bage pe gât tot felul de “pachete”, discuri şi playlist-uri, probabil generate de AI, dar care nu au nimic de a face cu felul tradiţional în care folosim YouTube-ul ca motor de căutare video. Pe vremuri “Imagine Dragons” te ducea spre “The Script” şi Zdob şi Zdub” spre “Subcarpaţi”. Acum Youtube-ul crede că “Albanische musik” e tot ce-ţi doreşti după ce asculţi Irina Rimes. Sper să nu fiu înţeles greşit, chiar nu am nimic împotriva manelelor albaneze, sunt perfecte pentru momentele în care cauţi locuri rămase neepilate.

Torturi

– Să fac unul de mere şi unul de ciocolată sau două de ciocolată?

N-o să intru în multe poveşti care vin din trecutul îndepărtat deja, doar spun că niciodată nu mi-a plăcut în mod deosebit tortul de mere. E adevărat că am spus că nu-mi place abia după vreo şapte-opt ani de torturi de mere. Nu mă omor după torturi în general, încerc oricum să evit deserturile, aşa că ce importanţă are? Dar a avut. Au urmat vreo doi ani de torturi (delicioase) de ciocolată şi apoi – bum! revoluţie! – parcă de nicăieri a apărut cheese cake-ul cu fructe de pădure. Or fi multe alte deserturi delicioase pe lume şi sper ca mama să nu citească postul ăsta, pentru că tăvălitele, cozonacii, “prăjitura bună”, cornuleţele sau plăcintele ei merită, la rândul lor, premiul cel mare la master chef. Dar cheese cake-ul ăla este, pentru mine, desertul suprem. L-aş alege de fiecare dată, fără excepţie şi fără să mă plictisesc de el.

– Două de ciocolată, zic neconvins. Am mâncat cheese cake de ziua mea, adică weekend-ul trecut, aşa că mă abţin să complic lucrurile şi aleg dintre cele două opţiuni oferite, poate că altcineva vrea o schimbare. Dar de ce două, suntem doar şase, un singur tort nu e de ajuns pentru toţi?

-Sunt două sărbătorite, de-aia am zis să fac două torturi, aşa că nu mă mai critica. Mai bine zi-mi ce părere ai!

-Nu de mere!

-Aşa!

James Rickards – Sold Out

Subtitlul acestei cărţi este: cum întreruperile din lanţurile de aprovizionare (supply chains), inflaţia în creştere şi instabilitatea politică vor scufunda economia globală. Sună sumbru, nu? Să vedem de ce zice domnul Rickards că se duce totul naibii.

Autorul se prezintă drept consultant de investiţii, avocat, inventator şi economist. Este, evident, un prolific publicist. După ce am terminat de citit “Sold Out” am realizat că mai aveam o carte de-a lui în bibliotecă, necitită: “The death of Money”, lansată în 2014 şi în care prevestea colapsul iminent al sistemului monetar internaţional. Cred că am fi aflat dacă profeţia asta chiar s-ar fi întâmplat.

Primul capitol vorbeşte despre “broken supply chains”, o chestie la care, prin natura meseriei, se întâmplă să mă pricep. Autorul identifică în mod corect războiul comercial pornit de Donald Trump împotriva Chinei drept prim factor perturbator major asupra stabilităţii fluxurilor globale de aprovizionare. Încercarea de a comanda cât mai multă marfă înainte ca noile taxe vamale americane să intre în exerciţiu a dus la comenzi uriaşe în fabricile din Asia, care au supraîncărcat liniile de producţie, apoi au perturbat pentru alte multe luni de zile transportul oceanic, disponibilitatea containerelor, capacitatea de încărcare/descărcare a instalaţiilor şi sistemelor portuare, transportul terestru. În plus, fuga după “eficienţă” cu orice preţ a afectat stabilitatea şi rezilienţa acestor fluxuri. Şi când lucrurile ar fi avut o şansă să se aşeze a izbucnit criza covid. De aici analiza autorului devine părtinitoare şi bazată pe ideile vehiculate de dreapta conservatoare americană: deciziile de a institui carantina au fost inutile şi abuzive (fals), măştile nu au fost eficiente (fals), vaccinurile nu au protejat (fals) şi nu au oprit răspândirea virusului (fals), ajutoarele financiare din timpul pandemiei au încurajat mulţi oameni să nu muncească (discutabil). Deşi măsurile împotriva răspândirii epidemiei au avut, evident şi inevitabil, un impact serios asupra circulaţiei mărfurilor, autorul ignoră factori foarte importanţi: state complet nepregătite, fără planuri clare, fără stocuri de siguranţă sau capacităţi de producţie locală pentru materiale critice, concurând în loc să coopereze, blocând egoist exportul mărfurilor sensibile, depinzând de producţia chineză, afectată la rândul ei de o politică foarte strictă şi probabil excesivă de izolare. Şi, peste toate, politizarea isterică venită dinspre extrema dreaptă.

Al doilea capitol descrie cauzele care au generat valul inflaţionist actual: războiul comercial şi taxele vamale care au mărit preţurile finale ale produselor. Dezechilibrul suplimentar dintre cerere şi ofertă ca urmare a perturbării fluxurilor de aprovizionare. “Banii din elicopter” distribuiţi generos aproape tuturor americanilor în timpul perioadelor de carantină de către administraţiile Trump şi Biden. Protecţionismul comercial al ambelor administraţii, creşterea datoriei federale prin cheltuielile sporite şi taxele reduse de către Trump şi menţinute de către Biden. Mi se pare interesant că pe când impactul lui Trump pare să fi fost cel puţin la fel de mare, Biden este cel care decontează politic inflaţia actuală. Oamenii nu par să înţeleagă că unele decizii pot avea consecinţe mulţi ani după ce ele au fost luate.

Cartea are şi un ultim capitol în care autorul îşi prezintă viziunea asupra lumii de mâine. Foarte pe scurt, se propune o coaliţie, un “colegiu” al naţiunilor “democratice”, din care sunt excluse, în mod expres, China, Coreea de Nord, Siria, Cuba, Venezuela şi Iranul. Culmea e că Rusia este lăsată undeva în zona tampon, liberă să aleagă dacă vrea să facă parte din grupul democratic, lucru aparent ciudat dar care nu m-a mirat dat fiind contextul în care a fost analizată pandemia. Este, de fapt, esenţa noii viziuni globale a ultraconservatorilor americani, aceea extrem de agresivă la adresa Chinei dar, în acelaşi timp, inexplicabil de tolerantă la adresa Rusiei şi poartă amprenta inconfundabilă a lui Donald Trump.

Să încerci o “desprindere” agresivă de China (şi o bună parte a economiei globale) pentru a crea, până la urmă, exact ceea ce Putin cere, o nouă “ordine” globală, mi se pare o strategie inconştientă care nu va duce decât la conflict, inflaţie galopantă şi exact scufundarea economiei globale pe care autorul o prezice şi pe care încearcă să o evite. Este o utopie periculoasă. Încalcă principiile pieţei libere prin intervenţia grosolană a statului. Îi coalizează pe adversari şi, mai ales, radicalizează poziţia partidului comunist chinez. Crede cineva că China, astăzi “uzina globală”, va sta şi va privi cum “Colegiul Naţiunilor” mută complet fluxuri de aprovizionare în Europa şi America de Nord? Şi-apoi, că vorbim de inflaţie, cu ce bani se vor construi în Nord toate fabricile care astăzi nu există? Inflaţia aduce dobânzi mari şi o restrângere a creditului, deci cu ce bani se vor face toate, fonduri de stat? Cine va plăti pentru investiţiile abandonate din China? Cine va putea plăti costul crescut al unor produse mai scumpe? Şi-apoi, de ce aş avea eu, ca european, mai multă încredere în Donald Trump decât în Xi Jinping?

Ca şi în “The death of Money” de care vorbeam la început, nici previziunile sumbre ale acestei cărţi nu se vor împlini. Excepţie făcând situaţia în care lumea nouă la care visează autorul va deveni realitate.

Ce cărţi bune am mai citit (17)

A trecut ceva vreme de la a şaisprezecea ediţie, timp în care s-a adunat o lungă listă de cărţi. Imposibil să mai scriu ceva despre fiecare dintre ele, greu şi să fac o selecţie, aşa că le voi aminti doar pe cele care au contat cel mai mult pentru mine.

Julia Boyd – Călători în al treilea reich

Cam anul trecut pe vremea asta citeam “Harald Jahner – Aftermath – Life in the fallout of the third Reich”, o carte excepţională despre consecinţele catastrofale ale celui de-al doilea război mondial asupra societăţii germane. Cartea Juliei Boyd vine ca o completare perfectă, deşi ordinea ar fi trebuit să fie inversă, căci se referă la perioada de dinainte de război. “Călători în al treilea reich” a presupus o muncă de documentare impresionantă în cele mai importante arhive britanice, americane şi germane. Punând laolaltă, ca într-un puzzle multicolor, fragmente din corespondenţa sau articolele vremii precum şi mici povestiri despre personalitatea călătorilor şi relaţia pe care o aveau cu lumea germană, lucrarea reuşeşte să redea, într-o evoluţie cronologică, procesul prin care Germania s-a sufundat şi s-a înecat practic sub propaganda nazistă. Oricine priveşte această imagine din exterior nu poate să nu constate orbirea, “rinocerizarea” cum o numea Eugen Ionescu, capitularea completă în faţa propagandei, ignorarea unui munte crescând de dovezi ale abuzurilor, crimelor şi intenţiilor reale ale naziştilor, laşitatea şi ipocrizia, interesul îngust. Preluarea, de către o minoritate radicală şi gălăgioasă, a agendei publice şi înlocuirea problemelor reale ale societăţii cu poveşti divizive şi false. Nu în ultimul rând, eliminarea progresivă şi violentă a oricărei voci divergente. Adică multe dintre fenomenele toxice care au reapărut în ultimul deceniu şi continuă să crească în lumea de astăzi.

Cristina Bejan – Intelectualii şi fascismul în România interbelică

Şi apropo de rinocerizarea despre care vorbea Eugen Ionescu, cartea Cristinei Bejan, istoric american de origine română, prezintă istoria Asociaţiei Criterion, care a galvanizat în jurul ei pe cei mai importanţi intelectuali tineri ai României interbelice. Pornită ca un forum intelectual deschis celor mai diverse curente academice globale ale epocii, asociaţia avea să decadă sub presiunea crescândă a curentului de extremă dreapta care acapara Europa. A fost intens contestată şi abuzată din exterior dar mai ales subminată din interior de adeziunea tot mai făţişă la doctrina legionară şi hitleristă a unora dintre cei mai eminenţi intelectuali români. Cum au putut Mircea Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica, ca să dau doar cele mai ilustre exemple, să cadă pradă acelei propagande golite de orice substanţă, cum au acceptat antisemitismul grobian şi criminal care venea la pachet cu ideologia e greu de explicat. Dar rămâne, până astăzi, o întrebare la care va trebui să ne adunăm curajul şi să răspundem.

Avem nevoie de mai multe cărţi de acest gen, care să ne prezinte elaborat şi onest, cu bune şi cu rele, istoria unei perioade tulburi din trecutul României care încă reverberează în idei şi curente ale zilelor noastre.

Amos Oz – Fima

Nu ştiu cum îl văd alţii, nu am stat să caut, dar este unul dintre romanele mele preferate scrise de Amos Oz, la mare concurenţă cu “Să cunoşti o femeie”. Mi-a plăcut atât de mult că m-am identificat, pe alocuri, cu personajul principal, ceva deloc măgulitor pentru propriul ego. Superb (roman)!

Colson Whitehead – Trişorii din Harlem

Citeam acum câteva zile că “Trişorii din Harlem” ar fi continuarea romanului distins cu premiul Pulitzer “Băieţii de la Nickel“, lucru pe care nu l-am sesizat, deşi nu a trecut multă vreme între cele două cărţi. Mie mi-a plăcut “Trişorii…” chiar mai mult, poate şi din motivul, important, că am citit-o tradusă în română. Foarte bună, mi s-a părut cumva echivalentul literar al capodoperei cinematografice a lui Scorsese “The gangs of New York”. O carte despre istoria zbuciumată a unui cartier al marele oraş american.

Kingsley Amis – Bătrânii ticăloşi

Publicată în 1986, cartea asta a câştigat prestigiosul Booker Prize. Incredibil ce poveste minunată se poate ţese în jurul unor bătrâni pensionari dintr-un oraş decăzut al Ţării Galilor, care-şi petrec cea mai mare parte a zilei în pub-uri, restaurante şi petreceri scăldate în alcool. Toată ţesătura fină de auto-compătimire, bârfe, trădări, ipocrizie, ceva dragoste adevărată pe alocuri, te basculează, câteodată violent, între comedie, dramă şi emoţie pură. O mare carte.

Vampiru’ deputat

Da, oribil! Cum să-ţi muşti un coleg de nas?!?!?! Există oare ceva mai scandalos de-atât? Da, ei bine există!

De exemplu, e mai scandalos că cineva care-ar trebui obligat să umble prin parlament cu botniţa lu’ Şoşoacă a fost numit ministru de finanţe, ministru al transporturilor şi ministru pentru fonduri europene cu o experienţă de 10 ani ca “director economic” (după facultate direct director!) la o firmuliţă oarecare din Lupeni Gorj, care a avut un profit anual de sub 1000 de euro în 6 din cei 10 ani, înainte să ajungă, probabil, în faliment.

De ce nu e la fel de scandalos să treci prin trei partide şi să fii în căutarea unui al patrulea?

Să minţi cu tupeu că nimic nu s-a întâmplat, fără să ştii că momentul “intim” a fost surprins de camerele parlamentului, o fi mai puţin jenant?

Să-l pupi în cur pe toxicul domn Cîţu e mai puţin scârbos decât să-l muşti de nas pe dl. Roman?

Ultima – şi cea mai naşpa – să votezi la următoarele alegeri cu domnul Vîlceanu sau cu PNL e ca şi când te-ai muşca singur de nas. Sau mai rău.