Biden vs (Biden & Trump)

“I really don’t know what he said at the end of that sentence. I don’t think he knows what he said either.”

Cele două fraze de mai sus ar putea foarte bine să fie singurul lucru adevărat pe care l-a spus Trump toată seara. Dar a fost lovitura de graţie, aruncată cu un cinism ponderat, aproape ca pe o tristă constatare. Cuvintele astea îl vor urmări pe Biden de-a lungul carierei lui politice, câtă a mai rămas. Într-un fel sau în altul, probabil că se va sfârşi în Ianuarie, când va preda mandatul următorului preşedinte. Sincer, nu cred să mai existe vreo posibilitate de revenire după f(r)aza asta.

Ca să fiu clar, nu spun că Trump e mai bun de preşedinte. Dacă Biden ar muri tragic cu o zi înainte de alegerile din Noiembrie tot ar fi o alegere mai bună decât Donald Trump. Spun, în schimb, că Biden trebuie să se retragă pentru că are şanse aproape nule să învingă. Toţi oamenii rezonabili înţeleg de ce e important ca Trump să piardă. Decizia de a nu se retrage ar fi încă o dovadă că Biden nu mai e în stare să evalueze situaţia corect, o cerinţă elementară a jobului de preşedinte. Şi, până la urmă, aici nu e vorba de încă trei luni de confruntare electorală cu un contracandidat nu mult mai tânăr, timp în care Biden n-ar trebui să se mai bâlbâie, să-şi piardă ideea în mijlocul frazei sau să rămână cu gura căscată în faţa camerelor de filmat. Aici e vorba de un job pentru următorii patru ani.

Vor avea democraţii curajul de a se ridica pentru a spune că ceea ce se întâmplă nu este acceptabil? Nu ştim, putem doar să sperăm că raţiunea şi bunul simţ vor învinge. În cazul ambilor candidaţi actuali.

La mare, la soare…

Uitaţi-vă un pic la mesajul din poza de mai sus şi spuneţi din prima, fără să vă gândiţi prea tare, ce reprezintă*:

  • Vechi proverb românesc din Vama Veche
  • Sfatul pe care orice mamă îl dă fiicei sale când pleacă singură pentru prima dată la mare
  • Versuri ale melodiei “Liberă la mare” by André
  • Reclamă la o firmă locală de cosmetice
  • Sfatul pe care orice mamă îl dă fiicei sale de fiecare dată când pleacă singură la mare

* Scuzaţi tonul frivol al acestei postări, cea mai la îndemână explicaţie este o uşoară insolaţie. Mâine mă distrez cu măsură. 🙂

Reciclarea RetuRo pe re-pet

Se bagă aproape până la brâu în containerul “galben” şi extrage o sticlă de plastic turtită ce pare să fi fost o bere la 2 litri. Îi deşurubează capacul şi o bagă în gură. Un fior de dezgust mă face să-mi feresc privirea, crezând că vrea să bea ce-o mai fi rămas pe fundul sticlei. Pocnitura mă face să mă întorc. A umflat-o dintr-o suflare, de parcă ar fi folosit un compresor. N-ai fi zis că o femeie atât de slabă şi de adusă de spate are atâta putere în ea. Jos, la picioare, mai sunt vreo patru sticle recondiţionate iar pe căruciorul de lângă are propria compartimentare pentru reciclare selectivă: sticle, pet-uri, doze de aluminiu. Îmi vine în minte că măcar câţiva dintre vecinii mei nu numai că au nimerit plastic la plastic, dar le-au şi zdrobit înainte să le arunce în container, ceea ce e oricând o surpriză plăcută.  

Pet-urile ce fuseseră deja reciclate, culese şi umflate la loc din containerul primăriei de reciclare a plasticului vor fi returnate în vederea reciclării în containerul automat de colectare a pet-urilor la vreun supermarket din zonă, unde vor fi turtite încă o dată şi transportate la un centru de reciclare. Multipli de 50 de bani pe pet se vor transforma cel mai probabil într-un alt pet (plin de data asta) de 2 litri. Circuitul pet-ului în natură pare foarte complicat, nu? Singurul avantaj al acestei noi legi RetuRo este că oraşele României au deocamdată destui amărăşteni, majoritatea alcoolici săraci lipiţi, care să culeagă, pentru 50 de bani, un pet aruncat aiurea de altcineva.

Această complicată operaţiune logistică ce presupune eforturi din partea statului şi a tuturor producătorilor şi comercianţilor din România a fost creată pentru ca românul nostru să nu facă cumva vreo chestie pe gratis. Alternativa ar fi fost să-l convingem pe cetăţeanul de rând că degeaba urlă “Noi suntem români!” la miezul nopţii dacă aruncă pet-ul de la balcon. Că pet-ul trebuie dus (gratis!) la containerul care are aceeaşi culoare cu tricoul naţionalei. N-ar trebui să fie greu!

Când inflaţia va muşca din ăia 50 de bani suficient cât să nu se merite nici măcar pentru drojdierii cartierelor să rânească după noi ne vom lamenta, probabil, că încă o lege din România nu produce efectele scontate.

Luni, W17 – Coolplay

Că tot am făcut curăţenie prin ciornele blogului, am găsit şi vorbele astea de mai jos, mai vechi de un an. Dacă nici acum nu le pun, nu ştiu când şi-ar mai găsi şansa să iasă la lumină. Faceţi voi singuri corecţiile între cele două evenimente, cel de atunci şi cel de ieri.

“Nu ştiu, a observat cineva c-am sărit peste săptămânile 15 şi 16? Îmi pare rău, a fost mai bine că am păstrat tăcerea câtă vreme singura melodie care s-ar fi calificat – şi care ar fi rezonat bine cu starea mea de spirit – ar fi fost “Mooye”, melodia duetului Bruja – Macanache, un foc de artificii din mooy şi alte chestii ireverenţioase care-ţi explodează în faţă fără să te rănească prea tare. Dacă nu ai urechile exagerat de sensibile. Dacă nu asculţi cu volumul la maxim într-un bloc cu pereţi din hârtie. Nu e o recomandare, da?

Nu c-aş avea o stare de spirit mult mai bună astăzi, dar m-a stârnit stolul de postări din social-media despre ultima melodie a Loredanei cu maneliştii de frunte ai ţării. Şi nu înţeleg de ce nu suntem totuşi un pic mai îngăduitori cu cei care ascultă un alt fel de muzică decât noi. Până la urmă, maneaua e doar un alt gen muzical, la fel ca rock-ul, romanţa, hip-hop-ul sau muzica de operă. Poartă amprenta puternică a comunităţilor rome din balcani, de la turci şi până la noi, dar şi influenţele folclorice ale altor etnii. Uite că pe-aici n-a fost să fie gospel sau raggae, a ieşit maneaua. Poate să fie bună sau nu. Poate să ne placă sau nu – şi e de înţeles dacă nu vă place. Dar gândiţi-vă că dacă v-aţi fi născut într-o comunitate rurală de ţigani săraci sau de români săraci, căci şi ei sunt la fel de expuşi, probabil că astăzi v-ar fi plăcut. Cei care se pretind exclusiv rockeri, punkeri sau mai ştiu eu ce altceva – unii fideli de zeci de ani genului lor, ar trebui să înţeleagă ce înseamnă să rămâi blocat într-o capsulă a timpului sau a grupului care te-a format. Pe de altă parte, cineva care e “rocker până la moarte” şi atât e poate foarte puţin calificat să-şi dea cu părerea, gălăgios şi agresiv, despre alte genuri muzicale. Asta presupunând că e vorba doar despre muzică, dar e clar că nu e vorba numai despre asta, întotdeauna e o combinaţie destul de pestilenţială de stereotipuri, rasism, aroganţă şi proastă creştere. Nu la toţi la fel, dar la toţi cam din zonele alea.

Am simţit nevoia asta mai de mult, şi-am fost cât pe ce s-o spun în câteva alte ocazii, dar m-am abţinut. Dar ne abţinem din ce în ce mai des şi din ce în ce mai mulţi, într-o lume care-şi permite tot mai multe. Şi nu mă refer aici la consideraţiile referitoare la calitatea muzicii sau la facelifturile Loredanei ci la agresivitate, xenofobia şi bădărănia unora dintre reacţii.

Uite de-al dracu’ pun şi eu pe blog o manea, de fapt un cântec manelizat (genial!), nu ca să promovez stilul muzical, nu ca să vă conving, ci doar ca să zic că-mi place şi să îndemn pe toată lumea să asculte muzică de toate felurile. Face bine la creier.”

Nu o sugestie, doar o mirare

Doamna Şoşoacă împinge cu burta în grămada de jandarmi tinerei din faţa sa, urlând din toţi bojocii că ea, ditamai senatoarea României, e agresată de nişte pigmei. Gaborii, pe care vestele antiglonţ îi protejează temporar de salva de carne, se uită cu spaimă la ce stă să-i împingă din linia a doua.

Nu mai e nici jandarmeria ce-a fost. Păi unde-i celebrul dom’ colonel Paraschiv, ăla de la protestele din 10 august, să vină iar în costumul lui bejuliu de dirijor de taraf să preia conducerea trupei? Unde-s pistoalele, unde-s bulanele, caii şi gazele jandarmilor? În fine, probabil că madam Şoşoacă poate să înghită vreo zece-douăzeci de grenade de-alea lacrimogene fără o lacrimă. Poate doar un râgâit, discret mascat de cuvântul senatoare.

Şi totuşi, stau şi mă întreb cum dracu’ de nu se găseşte în tot zidul ăla de apărători ai ordinii publice unul mai ţărănel care s-o bage în pi2da mă-sii pe doamna senatoare, în buna tradiţie a conservatorismului românesc pe care doamna îl promovează pe 3 octave şi multe sute de waţi?

AI powered human greed (2)

Noua strategie a Google, anunţată de curând, este aceea de a te scuti de munca de căutare. “Google will do the googling for you”, ca să citez aproximativ cum a rezumat unul dintre executivii companiei noua abordare. Probabil că încearcă să concureze direct cu ChatGPT şi să imite cât mai mult modelul acestuia, deci în loc să primim, cum suntem obişnuiţi, o listă de site-uri ca surse de informaţie vom primi un rezumat creat de un modul AI pe baza informaţiei din acele surse. Pentru marea majoritate a oamenilor probabil că acest sumar se va dovedi suficient, ceeea ce ar putea trece drept un progres. Şi poate că este, într-o oarecare măsură, dar tot merită să consemnăm câteva “probleme”.

Una este de ordin tehnic: se pare că modulul AI a dat câteva rateuri care au devenit celebre şi încă fac deliciul mediului virtual. De exemplu, un pic de adeziv în pizza poate să ţină brânza topită pe blat sau o piatră înghiţită zilnic îţi poate acoperi carenţele de minerale. Lucrurile astea se întâmplă pentru că AI-ul nu face diferenţa între o glumă şi o informaţie reală şi pierde complet contextul informaţiei pe care o recomandă. Deci e posibil, să zicem, ca “ştirile” de pe Times New Roman să fie luate de bune. Ziceam în postul anterior că am constatat o scădere a calităţii recomandărilor motorului de căutare video. Vechii algoritmi erau superiori noului AI. Asta probabil că se va schimba în viitor, dar posibilitatea ca sursele de informaţie ale AI-ului să fie corupte sau chiar manipulate rămâne o îngrijorare.

A doua problemă ţine de bani. Un răspuns direct dat de Google în locul unei liste de site-uri înseamnă mai puţini vizitatori pe site-urile respective. Deci şi mai puţine click-uri, reclame, venituri. Deja Google şi Facebook, ca să-i menţionez doar pe-ăia mari, iau o felie uriaşă din tortul pieţei de publicitate, ceea ce înseamnă mai puţini bani pentru ziare, reviste sau posturi TV, de exemplu, adică industria media care a fost deja afectată masiv în ultimii ani. Spirala asta în jos riscă să ne lase fără presă independentă. Multe ziare dispar sau devin nerelevante pentru că nu mai pot susţine financiar un serviciu de calitate. În timpul ăsta, oamenii se informează din ce în ce mai mult de pe facebook, youtube şi tiktok, din surse neverificate, neprofesioniste, cu o moderare lentă, indiferentă şi imperfectă a conţinutului, cu algoritmi care crează intenţionat bule din care e greu să mai ieşi. Aşa au apărut şi s-au radicalizat antivaxerii, climato-scepticii sau ăia de cred că pământul e plat. Aşa a crescut Şoşoacă la cât e astăzi.

Ideea este că dacă Google va decide să dijmuiască din ce în ce mai mult piaţa de publicitate în dauna celorlalţi creatori de conţinut, domeniul “googlabil” va deveni din ce în ce mai mic. Ceea ce va înseamna rezultate mai proaste şi, inevitabil, bani mai puţini, inclusiv pentru Google.

Vine schimbarea. Din lac în puţ.

Poate există cineva care poate să-mi explice şi mie cum dracu’ de aproape 35 de ani ne lamentăm că România se duce într-o direcţie greşită, dar când vine vremea să votăm îi alegem tot pe-ăia de-au condus România în toţi anii ăştia. Adică PSD, care a câştigat, cu o singură excepţie (1996 contra Convenţiei Democratice), fiecare rundă de alegeri parlamentare de după revoluţie. Şi PNL+PDL.

Când s-au simţit suficient de dezamăgiţi de PSD ca să încerce o schimbare, mulţi au votat în principal cu sateliţii PSD-ului, mai vechi sau mai noi, fie ei agrarieni, peremişti, peunerişti, purişti, uneperişti sau mai exoticele partide ale lui Dan Diaconescu sau Gigi Becali. Astăzi, stindardul schimbării e purtat în luptă de aurişti şi şoşoci.

E păcat că în atâţia ani în care românilor li s-a tot cerut părerea despre direcţia în care merge ţara nimeni nu i-a întrebat pe nemulţumiţi ce cred ei că a dus la această direcţie greşită şi, mai ales, care ar trebui să fie, în viziunea lor, direcţia corectă. Şi mai mult PSD? Înapoi în epoca de aur a comunismului ceauşist? Şi mai înapoi în epoca de AUR a legionarilor?

Or fi, printre cei 70%, şi câţiva care confundă direcţia cu poticnirile din drum, nemulţumiţi mai degrabă de viteza cu care mergem spre o societate democratică, educată şi prosperă. Sunt convins, însă, că majoritatea dezamăgiţilor şi-ar dori într-adevăr o direcţie diferită – dar nedemocratică. Altfel nu se explică de ce USR şi REPER, partidele care sunt (sau poate deja au fost?) cealaltă opţiune a schimbării în politica românească, sunt marii perdanţi ai alegerilor de ieri. Şi nu cred în povestea inabilităţii lor de a convinge electoratul. Vor fi făcut şi greşeli, fără discuţie, dar rezultatele au depins, cred, mai mult de cei care au votat.

Încă o dată, “PSD a reuşit să mobilizeze în majoritate electoratul cu studii primare sau medii, pensionari sau oameni care nu sunt activi, proveniţi din mediul rural sau din zonele cele mai sărace ale României”. Plus, să nu-i uităm nici pe ei, cei ce se simt înflăcăraţi de marele hit revoluţionar “Vine Şoşoaca să distrugă cloaca.”