Author: adrianport

Trăiesc departe de țară așa că noțiunea de acasă este oarecum relativă pentru mine. De multe ori mă gândesc la ce-o mai fi pe-acasă. De-aici, de-acasă.

Elveţienii, din nou pregătiţi

Pe la începutul verii ţevile Gazpromului au intrat prematur într-o mentenanţă neanunţată. Ulterior s-a descoperit că lipsea o turbină, motiv pentru care perioada de mentenanţă a fost prelungită. Până la urmă inginerii ruşi au descoperit că turbina era în Germania, unde trebuia instalată, abia după ce au văzut-o într-o poză de pe FB, în spatele cancelarului Germaniei, Olaf Scholz. Apoi, ghinion, a fost nevoie ca mentenanţa să fie prelungită din nou pentru că ruşii au descoperit o defecţiune care a survenit, absolut ciudat, în timp ce reţeaua era oprită. În fine, n-ar fi o chestie complet neobişnuită, s-au mai văzut cazuri de proprietari care simt când li se strică loganul în parcare. Şi sufletul rus e mult mai sensibil ca al nostru la paranormale de-astea.

Poveştile cu gazul care are probleme să curgă prin ţeavă le-au dat de gândit elveţienilor, oameni prevăzători şi cu simţ organizatoric, şi asta încă înainte ca ţevile de pe fundul mării Baltice să fie distruse ba de americani, ba de englezi, ba de ucraineni, ba de oricine altcineva numai de ruşi nu. Perspectiva unei ierni în frig şi întuneric a cerut soluţii rapide.

Şi pentru că orice elveţian care se respectă are o pereche de papuci Birkenstock pe care-i poartă de obicei neîntrerupt din martie până târziu în noiembrie era normal ca soluţia să vină de la această companie atât de dragă sufletului – şi picioarelor – Elveţiei.

Vestiţii papugii au înţeles magistral gravitatea momentului şi au venit cu o soluţie pe măsura provocărilor: papucii de blană! Ia să vedem cu ce mai plusează acum nea putinică, băga-şi-ar gazu-n…

Ştiţi bancul cu păsărica nesătulă?

V-aţi gândit vreodată ce aţi putea să faceţi dacă aţi avea 109 milioane de follower-i pe twitter? Sau poate întrebarea mai corectă este ce aţi putea să faceţi cu 109 milioane de follower-i? Sau din 109 milioane de follower-i? Whatever…

Aţi putea, de exemplu, să le sugeraţi că o criptomonedă, bitcoin de exemplu, e o idee investiţională excepţională. Fanii voştri s-ar înghesui să cumpere, ridicând spectaculos valoarea acelei criptomonede. Asta ar putea însemna un profit fabulos dacă aţi fi apucat să cumpăraţi când preţul era mic – ceea ce aţi făcut, evident, că doar sunteţi un geniu în lumea afacerilor! Ba mai mult, aţi putea repeta povestea de fiecare dată când aţi simţi nevoia de nişte sute de milioane în plus, urmăritorii nu v-ar dezamăgi niciodată. Nimeni nu s-ar simţi luat de prost.

Sau aţi putea să-i convingeţi să investească în acţiunile unei anume companii, Tesla de exemplu. V-ar crede, normal, şi şi-ar investi banii de pensie, umflând valoarea companiei până la valori ameţitoare, cât următorii 10 mari producători auto la un loc, deşi rivalii ăştia fac, să zicem, cam de 80 de ori mai multe maşini într-un an. Dacă acţiunile ar scădea inoportun aţi putea să sugeraţi, tot pe twitter, că ar putea urma o vânzare foarte profitabilă. Urmăritorii, decişi să vă propulseze ca cel mai bogat om al planetei, s-ar înghesui din nou să cumpere – probabil că la momentul ăsta v-aţi gândi bă ce fraieri sunt ăştia, am glumit, băi, papagalilor! Dacă n-ar fi fost glumă ar fi fost ilegal, deci clar a fost glumă! În fine, între noi fie vorba, credeţi că investitorii urmăritori vor apuca vreodată să vadă vreun beneficiu de pe urma acţiunii Tesla, ţinând cont că azi e cam la jumătate din valoarea de acum un an? Aaa… poate o să crească, mai ales dacă cineva, nu spun cine, o să mai inventeze o poveste nouă pe Twitter.

Dar dacă v-aţi gândi să faceţi afaceri cu NASA? Cu rachete, cu sateliţi, cu planuri de mutare pe Marte. Păi, să zicem, aţi putea lua tehnologia pe care a inventat-o NASA acum zeci de ani, aţi vopsi un pic racheta, i-aţi instala un sistem electronic de ghidare de pe o tesla model 3 şi i-aţi oferi statului american servicii de taxi galactic, la un lucrativ preţ în dolari pe km. Aţi putea profita de client şi aţi instala, că tot aveaţi drum încolo, nişte sateliţi care să dea internet la tot cartierul – doar că nimeni din cartier nu şi-ar permite abonamentul. Dacă tot nu aţi avea clienţi doar nu o să daţi faliment, aţi putea oferi serviciul ălora care chiar au de ales: ori plătesc, ori mor. Cum ar fi ucrainenii, iranienii şi alţi amărâţi în război. Toată lumea ar strânge bani din donaţii ca să plătească abonamentul, dar evident că doar armata ucraineană nu ar putea să susţină singură ditamai reţeaua de sateliţi de jur împrejurul globului. Ar exista şi aici o soluţie. Le-aţi stinge ălora un pic lumina, în glumă, şi aţi putea cere statului american să plătească diferenţa, că doar ce altă afacere e mai genială decât aia cu statul?

Dar nimic nu merită mai mult efort decât libertatea presei şi a cuvântului. Păsărica albastră a twitter-ului trebuia eliberată cu orice preţ. În fine, preţul a fost cam piperat, se putea şi mai ieftin, dar manevrele n-au ieşit, c-aveau şi ăia avocaţi şmecheri. Se rezolvă, căci follower-ii ce altă treabă să aibă decât să cumpere acţiuni? Se poate recupera suma şi din costurile de operare, că oricum sunt prea mulţi angajaţi, o bună parte trebuie să plece, mai ales ăia care-şi petrec ziua blocând clienţi şi privându-i de dreptul lor la cuvânt liber. Rasişti, terorişti, propagandişti, conspiraţionişti, complotişti, putinişti, comunişti, anarhişti, antivaccinişti, jihadişti şi aurişti, Trump şi Kanye West, toţi speră că vor căpăta liber la cuvântul neîngrădit, ceea ce chiar s-ar putea să se întâmple, oricare ar fi consecinţele pentru lumea în care trăim. Păsărica a fost eliberată. Nu o să dureze mult până când vom realiza cât găinaţ poate să arunce peste noi.

Go! Go! Go!

A fost prima alergare în aer liber după cinci luni. Şapte kilometri prin oraş, pe lângă lac şi de-a lungul râului Aare – traseul meu preferat de duminică. Mai încet decât de obicei, încă mai am mult de recuperat, totuşi n-a fost rău ţinând cont că acum vreo patru luni mergeam în cârje, asta după vreo trei săptămâni într-un scaun cu rotile albastru. N-am scris până acum despre accident pentru că nu-mi doream să fie o poveste tristă. Azi am simţit că a venit vremea.

Să trec rapid peste partea neplăcută. Acasă fiind, am vrut să scot din apartament o foaie crăpată de geam care zăcea în balcon de mai mult timp. Era sâmbătă dimineaţa şi pe seară aşteptam nişte prieteni. Încă nu ştiu exact cum s-a întâmplat, cred că am lovit-o cu uşa de la intrare, dar jumătate s-a spart şi mi-a căzut ca o ghilotină peste tibie. Dincolo de durere, mi-am dat seama că treaba e serioasă când am realizat că nu pot controla în niciun fel laba piciorului stâng. Geamul retezase toate tendoanele, câteva vene şi ceva nervi. În alte vremuri şi în alte locuri aş fi fost condamnat să rămân olog pe viaţă.

Întotdeauna am crezut că e foarte important să ai acces la medicină de calitate. Să ai o asigurare bună, cum am aici, în Elveţia. Chiar şi în România aveam o asigurare privată, peste cea de stat pentru care plăteam foarte mult fără să fi beneficiat vreodată de ceva. Şi în plus, întotdeauna am crezut, în România, că orice nevoie ai fi avut puteai apela la prieteni, cunoştinţe, rude care sunt doctori. Dădeai un telefon-două şi îţi căpătai accesul la cel mai bun spital şi la cel mai bun doctor.

Am realizat cât de departe eram de realitate când am sunat la 112, căci accidentul s-a întîmplat în Berceni, nu în Bienne. Când ai ghinion, asigurările private nu te ajută cu nimic: te ia prima salvare, ajungi la cel mai apropiat spital, în primul pat disponibil şi în grija primului doctor care este de gardă în ziua aia. Aşa că după ghinion trebuie să ai noroc cu carul.

Afirmaţia asta trebuie explicată cu atenţie, căci nu e chiar cum zic stereotipurile noastre neglijente sau cel puţin experienţa mea nu a fost aşa. Am petrecut 90 de minute într-o intervenţie de chirurgie plastică reparatorie, anesteziat de la brâu în jos dar altfel complet conştient. Aşa că am putut să-i explic domnişoarei doctor – care nu era mult mai în vârstă decât fetele mele, deşi răspândea în jur un aer molipsitor de încredere şi profesionalism – că mi-aş dori să mai pot alerga vreodată, dacă asta nu era poate o cerere prea exagerată. Şi mi-a spus că sigur, se poate, o să-mi coase tendoanele cu firele cele mai groase pe care le are spitalul. Apoi, după ce a terminat, mi-a spus, cu umorul acela teribil al doctorilor, că ce-a fost mai uşor a trecut. Bineînţeles că ştia ce vorbeşte.

Trebuie să spun din capul locului. Echipa medicală – doctori, asistente, infirmiere – au dat dovadă nu numai de un impresionant profesionalism dar şi de o căldură umană la care nu m-aş fi aşteptat. Şi nu doar faţă de mine şi povestea mea oarecum “exotică”. Oamenii aceia au fost oricând gata să ajute, cu orice, fără nimic în schimb – şi trebuie să spun şi asta. Eram dispus să ofer “atenţii” oricui aş fi simţit că aşteaptă aşa ceva. Ştiu că obiceiurile vechi mor greu. Dar în faţa unui tratament atât de exemplar nu am putut risca să ofensez, să jignesc pe cineva oferind bani. Mi-a fost teamă să nu dezamăgesc, pur şi simplu, aşa că nu am făcut-o.

Dar de-aici încolo începe partea în care ai nevoie de norocul ăla de care vorbeam mai sus. Au urmat două zile în spital, cu perfuzii, antibiotice şi riscul unei infecţii cu nume exotic. Jumătate de spital era încă de covid, aşa că în primul salon în care am stat eram vreo şapte oameni, mult peste capacitate. Apoi, pentru că mai era doar un pat disponibil pe toată secţia şi aveau de internat un bolnav bărbat, m-au rugat să accept să fiu mutat într-un salon de femei, pentru că sunt un anume tip de om, o chestie pe care la început n-am ştiut cum s-o iau. Salonul de femei era, de fapt, o rezervă cu trei paturi în loc de unul, printre care nu încăpea nici măcar un scaun cu rotile, deci bolnavii erau căraţi în braţe dacă nu se puteau deplasa. Un spital supraaglomerat, zgomotos, imposibil de curăţat, cu multe chestii care lipseau, cu o infrastructură execrabilă, care se bazează pe resursa sa umană să compenseze şi să salveze vieţi. Un spital în care unii par să muncească mult prea mult şi alţii mult prea puţin. Un spital din care mulţi se gândesc să plece. În Elveţia, de exemplu, şi nu era vorba de mine. Iar aici, dragii mei, dacă vrem să nu mai depindem atât de mult de noroc, ar trebui să ne uităm în primul rând la calitatea celor pe care i-am ales de-a lungul timpului. Şi la ce alegem data viitoare, dacă vrem ca lucrurile să se schimbe.

Un chirurg ortoped elveţian avea să-şi complimenteze călduros colegii români, spunându-mi că, tehnic vorbind, o să pot alerga dar trebuie să am răbdare. M-a avertizat că risc să mă împiedic şi să cad, pentru că mobilitatea piciorului nu este recuperată, că e nevoie de multe luni de fizioterapie. Probabil că e adevărat, dar sunt prea multe care depind de sentimentul ăsta, că alerg şi că mă mişc. După o lună mergeam prin oraş, după trei luni începeam să alerg pe bandă, în sală, până la limita durerii. Şi astăzi pe afară. Medicii şi-au făcut treaba, acum e rândul meu.

Un grup de copii de vreo 10 ani m-a luat în primire imediat ce am intrat pe malul râului Aare. Făcându-mi loc pe trotuar să trec pe lângă ei au început, aproape la unison, să aplaude şi să strige, ca spectatorii curselor de maraton: “Go! Go! Go! Go! Go!”

Nu vă imaginaţi cât de mult poate să însemne chestia asta! Şi cât de recunoscător sunt…

Cum am ratat (din nou) transhumanţa

De nouă ani îmi tot propun să nu ratez sărbătoarea de transhumance, care are loc, în funcţie de sat, pe la începutul lunii octombrie. Mi-e teamă că la ce temperaturi au fost în ultimii ani în curând o să dispară complet. De fapt, ce zic eu că o să dispară! Din contră, nu o să dispară deloc, doar că o să fim noi, oamenii, ăia care or să coboare în turmă din creierul Alpilor la sfârşitul toamnei, când temperaturile continentale vor coborî uşor sub 30-40 de grade. Dar să nu anticipăm, încă vorbim despre vaci, motiv pentru care am folosit mai sus denumirea în franceză, deşi nici cea germană nu e departe, transhumanz. Diferenţa faţă de transhumanţa noastră, a românilor, este că dacă ar fi avut şi ei Mioriţa s-ar fi chemat, probabil, Vioriţa şi ar fi fost despre un ţăran elveţian un pic mai puţin blazat decît zen-contemplativul nostru oier moldovan şi ortoman. Aproape exclus ca zen-ii de pe-aici să fie ciobani pentru că au obiceiul să fumeze chestii de-alea care te cam mioritizează, cu previzibilul deznodământ al rămânerii fără oi şi miei. Anul ăsta uitasem de serbare, dar ne-am nimerit într-un hotel de munte vineri seara şi-am aflat că vacile aveau să defileze cu ghirlande de flori împletite între coarne a doua zi de dimineaţă, la 11:00, atât la Lenk cât şi la Gstaad. La Lenk trebuia să mergem cu maşina vreo jumătate de oră, Gstaad-ul îl vedeam de la balcon, 5 km de mers, aşa că decizia a fost simplă. Plus că Gstaad e mai de fiţe, rar ai şansa să vezi vaci defilând prin faţa buticurilor Vuitton, Prada şi Hermes. Ţărani vezi des, peste tot, dar vaci nu. Aşa că pe la 10 ne-am pornit. Iniţial am luat-o spre vale, căci vedeam drumul spre Gstaad, dar ne-a momit un indicator care promitea o scurtătură. Drumul urca un pic, dar suntem antrenaţi. Am pornit la deal. De fapt, din ce în ce mai la deal. După vreun sfert de oră ne-am oprit să ne tragem sufletul şi să ne orientăm. Un indicator din zare ne-a lămurit că mergeam în direcţia greşită. Ne-am întors, am găsit alt indicator, şi după încă vreo zece minute de marş am ajuns pe aceeaşi stradă de pe care pornisem, la 50 de metri de hotel. Am ajuns până la urmă în Gstaad, evident, doar că transhumanţa n-a vrut să ne aştepte. Vacile înflorate şi ciobanii ferchezuiţi în costume populare erau de mult pe la fermele lor. Am auzit doar talăngile, de la distanţă. Pe strada centrală mai erau doar doamne elegante care semănau parcă toate cu madam Macron, domni în vârstă însoţiţi de prietenele lor din est care semănau parcă toate cu Loredana G, câteva chinezoaice care pozau ce mai rămăsese, un grup mic de indieni zgribuliţi de cele 7 grade celsius şi vreo doi copii elveţieni în pantaloni scurţi şi tricouri. Poate din descriere pare o atmosferă animată, dar nu era. Este extrasezon, ski-ul nu a început încă, hotelurile sunt mai mult goale, multe buticuri închise. Şi ploua, chestie care se pare că era doar pe gustul meu. Şi mai e ceva. Locul ăsta, în octombrie, parcă nu are suflet – şi va trebui să aştepte decembrie pentru a arăta ca un loc care şi-a vândut sufletul. Pe mulţi bani. Toate chalet-urile alea din jur care zac goale, în aşteptarea clienţilor airbnb sau a proprietarilor bogaţi ai lumii ăsteia, îţi lasă un gust amar şi, în ciuda eforturilor de a te convinge de contrariul, îţi spun că nu mai există o comunitate locală autentic rurală. Chalet se numea căsuţa din lemn, de sus din munte, în care ţăranii Alpilor făceau brânza. Astăzi denumeşte viluţa ultramodernă, cu aer retro-chic, a oamenilor cu bani. Fermierii din Gstaad probabil că ştiu că vacile lor pasc pe păşuni care costă sute de milioane de franci. Copiii satelor de munte nu îşi vor permite niciodată o casă la ei în sat decât după o carieră de succes ca bancheri la Zurich. Ce rămâne în loc? Câţiva bătrâni, multe agenţii imobiliare, restaurante în care servesc toate naţiile globului şi turişti care se fâţâie pe strada principală, în căutarea unor butaforii în care doar vacile mai sunt alea de odinioară. Da, am ratat transhumanţa. Forever.  

Blonde

De vreo săptămână îmi tot împingea Netflix filmul ăsta în faţă. Trending now, Number 1 in Switzerland, printre primele filme listate la multe categorii plus emailuri zilnice care să-mi spună că a apărut şi că e apreciat de telespectatori. Aşa că m-am uitat. Şi nu mi-a plăcut, din mai multe motive. Filmul este adaptat şi regizat de Andrew Dominik după romanul cu acelaşi nume al scriitoarei Joyce Carol Oates. Nu am citit cartea, o “biografie ficţională”, deci voi comenta doar ce am văzut în film. Sunt trei lucruri pe care filmul încearcă să le scoată în evidenţă şi, după părerea mea, ratează magistral la fiecare dintre ele.

Tot filmul e construit pe imaginea unei Marilyn Monroe complet instabilă psihic încă din tinereţe, o femeie copleşită de dramele reale ale copilăriei, de schizofrenia propriei mame, de abuzurile pe care le-a îndurat de-a lungul vieţii. Se insistă atât de mult pe tema asta încât m-am întrebat de-a lungul filmului dacă oamenii din spatele camerei de filmat chiar şi-au înţeles personajul. Ceea ce a făcut-o celebră pe Marilyn Monroe, dincolo de frumuseţea fizică şi de un talent actoricesc nu chiar ieşit din comun, a fost o senzualitate irezistibilă, dincolo de standarde şi de clişee. Femeia asta respira sex appeal prin toţi porii, un fel de chimie complicată pe care mi-ar fi imposibil s-o explic. Dar de un lucru sunt sigur. Atracţia asta merge dincolo de aspectul fizic, ne e programată adânc în gene şi sunt convins că percepţia de sănătate face parte din ea. Boala mentală devine adesea clişeul de care abuzează mai cu seamă cei care nu pricep prea mult, atunci când nu e doar eschivă sau scuză ieftină.

Nu mi-a plăcut nici felul în care este prezentat abuzul, fie el de putere sau sexual. Da, Marilyn Monroe a avut ghinionul de a fi o femeie frumoasă care şi-a dorit o carieră într-o lume şi într-o vreme a “bărbaţilor puternici”. A fost, sunt convins, abuzată adesea. Dar în film abuzurile astea sunt prezentate brutal şi aproape propagandistic. Abuzul nu trebuie să fie neapărat un viol grotesc pentru a fi inacceptabil. E mult mai mult decât atât, dar pentru asta e nevoie de un nivel mai subtil de empatie, de înţelegere chiar, care, din păcate, lipseşte.

Şi-apoi, filmul abuzează, uneori insuportabil, de imaginea fizică a lui Marilyn. Ana de Armas este o actriţă talentată şi frumoasă, dar sunt rare momentele din film în care ai impresia că o vezi pe Marilyn prin ea. Nu e numai vina ei, are probabil mai multă legătură cu acea înţelegere profundă a subiectului de care vorbeam mai sus. Din păcate, atât poate să iasă dintr-un personaj construit între problemele ei psihice şi atuurile ei fizice. Sigur, cum ziceam, atracţia fizică pe care o exercita a făcut-o celebră. Dar, fără să mă fi interesat foarte tare, Marilyn Monroe a fost mult mai mult decât atât. Mult mai mult decât o “Blondă”.

Alegerile din Italia, explicate

Conduci un Maserati în leasing care te costă o treime din toţi banii pe care îi câştigi. Restul salariului nu-ţi ajunge să ieşi cu băieţii de câteva ori pe săptămână aşa că în fiecare lună te împrumuţi din pensia bunică-tii. Te culci prea târziu şi a doua zi n-ai niciun chef de muncă. Mănânci prea multă pizza, bei prea mult primitivo, când te laşi de primitivo te apuci de limoncello. Ai început , în schimb, să te îngraşi şi nu te mai încape garderoba de fiţe pe care ai dat o grămadă de bani.

Ma vaf*anculo!!! Aşa nu se mai poate! Sunt necesare măsuri URGENTE! Trebuie să schimbi ceva în viaţa asta care te face nefericit. Meriţi mai mult de atât. Scoţi toţi banii care ţi-au mai rămas pe card şi îţi cumperi cocaină de la dealerul din colţ.

La vita è bella, frate!

Bullet Train. Sună mai bine ca Trenul Asasinilor.

Bullet Train-ul ăsta nipon există în realitate şi acoperă cei aproximativ 500 de km dintre Tokyo şi Kyoto în vreo 2 ore. Ca să vă faceţi o idee, e ca şi când ai ajunge de la Bucureşti la Constanţa într-o oră. Ar putea să fie film science fiction dar nu e deşi noi, prin comparaţie, ajungem la mare cam la fel de repede ca pe vremea lui Anghel Saligny. Asta a fost ultima comparaţie cu CFR-ul nostru, altfel o dăm în plâns. Şi-ar fi păcat, pentru că este vorba despre una dintre cele mai bune comedii pe care le-am văzut în ultima vreme. Se dovedeşte, încă o dată, că Brad Pitt e un excelent actor de comedie. O să zică lumea, mai ales nenumăratele sale admiratoare, că sunt răutăcios şi-mi place mie, din invidie, să-l văd în roluri de tâmpiţel. Dar vă dau trei exemple, le vedeţi, şi dup-aia mai vorbim: The Mexican, 12 Monkeys şi Burn after reading. Că joacă în comedii nu-l face, Doamne fereşte, vreun Arşinel! Omul a jucat în filme de foarte mare calitate, a luat un Oscar pe merit şi, deşi puţini ştiu, e un producător extrem de inspirat.

Ce e cel mai reconfortant în Bullet train este să realizezi că şi criminalii sunt oameni normali, ca noi toţi, au mici plăceri vinovate, iubesc, sunt preocupaţi de sănătatea lor fizică, merg la psiholog ca toată lumea, unii sunt chiar foarte educaţi. Crimele, oricât de brutale, nu sunt lipsite de o normală doză de curtoazie, stil şi eleganţă. Oamenii ăştia îşi fac meseria cu pasiune dar ucid chirurgical, în principal ca să ne facă pe noi să râdem. Complet diferit faţă de stilul sadic junkie Tarantino, de exemplu, în care toată lumea încearcă să omoare pe toată lumea şi la final ăia cocainizaţi îşi dau duhul în chinuri groaznice iar ăia doar fumaţi cumva o scot, greu, la capăt. Nimic din toate astea în Bullet Train, e film de văzut cu copiii. Şi durează fix cât drumul de la Tokyo la Kyoto. Dacă vă duceţi la cinematograf să faceţi drumul ăsta probabil că e şi mult mai ieftin. Merită!

Top Gun: Maverick

Ca să zic din start, înainte să mă pierd în detalii şi să las altă impresie, Top Gun-ul ăsta nou e un film mişto. Deşi au trecut 36 de ani de la primul film te simţi imediat transpus în aceeaşi atmosferă. Avioanele şi bazele militare par aceleaşi, barul din sat e la fel, nici măcar duşmanii nu s-au schimbat semnificativ, deşi între timp cred că şi-au achiziţionat nişte suhoiuri ruseşti mai de fiţe în locul vechilor miguri. Tot ca în primul film, binele învinge până la urmă, dar probabil că nu vă aşteptaţi la altceva. Parcă nici Tom Cruise nu a îmbătrânit prea tare, arată fit şi refuză să leşine la acceleraţii de 10G, cam dublul limitei unui muritor de rând. Rămâne, totuşi, Tom Cruise, deci nu e o surpriză foarte mare, deşi dacă mă gândesc că omologii lui din armata română sunt, probabil, pensionaţi deja de cinşpe ani nu-mi pot opri un oftat.

Se pare că grosul filmărilor pentru Top Gun 2 au avut loc în 2018, mult înainte de invazia rusească în Ucraina. Uitându-mă la succesul de casă de care se bucură filmul, mai ales în SUA, nu mă pot opri să nu constat că oamenii nu au înţeles, de fapt, cum stă treaba. Uitaţi-vă pe cerul Ucrainei! Aproape că nu sunt avioane de vânătoare ruseşti, dar nu de frica aviaţiei ucrainene, aproape inexistentă, ci de frica rachetelor antiaeriene de tot felul, vedetele tehnologice incontestabile ale noului război. Dacă îl dăm un pic la o parte pe Tom Cruise, un caz cu totul şi cu totul special, capabil să se ferească de orice şi oricând, ar trebui să recunoaştem că în războiul modern avioanele de peste 100 de milioane de dolari bucata pot fi doborâte foarte uşor de rachete de sute de ori mai ieftine şi care se bazează pe tehnologii performante, greu de contracarat. Discuţia se poate extinde la tancuri, baze militare, vapoare sau chiar portavioane. E sfărşitul unei ere, iar războiul modern va fi probabil regândit din temelii. Rusia plăteşte deja preţul inadecvării. Americanii nu, pentru că Tom Cruise e încă tânăr.

Bio verzii

Castelul şi domeniul aferent au fost cumpărate de primărie acum mulţi ani. Când domnul L, care a avut via în arendă pentru mai bine de 20 de ani, şi-a anunţat intenţia de a se retrage după recolta din 2023 consiliul local a decis să organizeze o licitaţie pentru a stabili cine va prelua în arendă domeniul.

Doamna M, o şatenă elegantă între două vârste, cu un aer un pic pedant şi care vorbeşte o franceză elevată, locuieşte în ultima casă pe stânga cum urci spre castel. O casă mare şi frumoasă, cu vedere spre lac. De fapt, toate casele din zonă sunt frumoase şi au vedere spre lac. Doamna M a scris o petiţie prin care solicită ca via să devină bio prin caietul de sarcini al licitaţiei. Toată vecinătatea i se pare atât de frumoasă şi de nobilă încât transformarea i s-ar părea firească, progresul de care comunitatea are nevoie. Fire energică, a umblat din poartă în poartă pe la vecini şi aproape că i-a convins pe toţi să semneze. Pentru că doamnei P îi pasă de natură, de mediu, de locul pe care-l va lăsa nepoţilor. Doamna P se consideră, în esenţă, o ecologistă, deşi nu a votat niciodată cu cele două partide “verzi”.

Singurul care se opune vehement este chiar domnul L, arendaşul, care declară, încruntat şi abrupt, că iniţiativa e o prostie. Via este aproape bio, lucru pe care doamna M, de exemplu, îl ştie foarte bine pentru că de două ori pe an strâmbă discret şi aristocratic din nas la mirosul gunoiului de grajd care învăluie tot satul. Dar e adevărat că peste vară, cu precizie elveţiană în ceea ce priveşte temporizarea, cantităţile şi tehnica, via este stropită împotriva dăunătorilor. Cei care cer să fie complet bio nu ştiu despre ce vorbesc, spune domnul L. Să o faci complet bio ar însemna să schimbi soiurile de struguri, să ai ani în care să nu produci nimic, să investeşti în tehnologii agricole complicate şi să rămâi, totuşi, la cheremul capriciilor naturii. Toate astea ar falimenta, în mod cert, micul domeniu. Profitul este, chiar şi aşa, destul de mic. Multe lucrări sunt făcute cu voluntari. La cules, lista lor este închisă pentru următorii doi ani. Domnul L nu este un om bogat, deşi duce un trai lesnicios, se consideră un fermier pasionat şi bine organizat. Ca mai toţi fermierii, este conservator şi îngrijorat de toate ideile astea care i se par radicale când nu sunt de-a dreptul tâmpite. Ar prefera, mai degrabă, să fie lăsat în pace să-şi găsească singur calea, să se adapteze la ce vine ca şi până acum. Dar, în fine, peste un an nu va mai fi problema lui.

Rămâne de văzut care va fi, în final, decizia micii comunităţi de pe malul lacului Bienne. Bio sau nu, micul domeniu viticol nu va schimba soarta planetei. Sincer, e posibil să nu mai aud vreodată despre doamna M şi iniţiativa ei. Dar într-o lume din ce în ce mai îngrijorată de schimbările evidente ale climei această preocupare rămâne. Din păcate, la fel şi polarizarea din jurul ideii de a proteja mediul, o polarizare care nici măcar nu e creată de dispute ştiinţifice în ce priveşte calea de urmat ci de ideologiile diferitelor secte politice. Pe când unii “nu cred” pur şi simplu în existenţa unei urgenţe climatice, negând senin orice argumente şi dovezi, ceilalţi, la capătul celălalt al activismului, adoptă o rigidă abordare stângistă, la fel de ideologică precum extrema dreaptă. Anul trecut în iunie, o iniţiativă de referendum a cerut interzicerea completă a pesticidelor în agricultura elveţiană precum şi interzicerea importurilor de alimente pentru care au fost folosite pesticide. Practic, trecerea întregii Elveţii la alimentaţia bio. Activiştii de mediu s-au raliat aproape complet în spatele ideii, crezând că asta va proteja mediul şi va îmbunătăţi viaţa cetăţenilor. De partea cealaltă, fermierii şi aproape întreg spectrul politic de dreapta au respins categoric iniţiativa, vorbind despre costuri, riscuri şi insecuritate alimentară în timp ce au ignorat aproape complet discuţia despre mediu. Până la urmă iniţiativa a fost respinsă la vot. O a doua rundă va avea loc mâine, când o nouă iniţiativă doreşte interzicerea, de data asta, a zootehniei intensive, a fermelor cu număr crescut de animale precum şi a importurilor de produse provenind din astfel de ferme. Guvernul consideră lucrurile astea bine reglementate în Elveţia şi, ca şi la precedentul referendum, recomandă respingerea iniţiativei. Dar ecologiştii vorbesc, din nou, despre animale crescute în aer liber şi hrănite cu iarba pajiştilor elveţiene. Cuvântul bio este, evident, foarte prezent în discursul activiştilor. Aş putea să pun pariu că mâine şi iniţiativa asta va fi respinsă prin vot.

Sincer, un pic de ştiinţă n-ar strica, de-o parte şi de cealaltă. Ecologiştii îi acuză pe negaţionişti că ignoră argumentele aduse de cercetători, ceea ce este, cel mai adesea, adevărat. Dar se lasă seduşi, la rândul lor, de ideile “semănătoriste” ale unei lumi în care totul e bio, natural şi în echilibru complet cu natura. Dacă vedetele de la Hollywood îşi permit asta nu înseamnă că e o variantă pentru toată planeta. Vom putea noi supravieţui împărţindu-ne raţia zilnică de cartofi cu gândacii de Colorado? Poate întoarcerea la sapă şi la mai ştiu eu ce insecticide din extracte naturale din urzici să hrănească o populaţie de opt miliarde de oameni? O scădere a productivităţii din agricultură nu va însemna, oare, nevoia de mai mult teren agricol şi, în consecinţă, de mai puţină pădure, biodiversitate, oxigen şi apă?

Agricultura bio va rămâne, probabil, apanajul unor clienţi bogaţi, care-şi permit costurile ridicate generate de productivitatea limitată. Pentru marea majoritate a oamenilor şi pentru mediu avem nevoie – aş zice deloc surprinzător – de mai multă ştiinţă care să crească productivitatea şi să reducă impactul agriculturii asupra planetei: seminţe mai bune, culturi adaptate la condiţiile locale, mai puţină apă, chimicale folosite controlat, minimal şi inteligent, într-un cuvânt optimizare. Dacă vreţi să protejaţi mediul, cumpăraţi mai puţină mâncare bio, nu mai multă. Sigur, problema rămâne complicată, nu vreau să spun că ce nu e bio e obligatoriu bun pentru mediu…