Socialism, ecologie şi cacofonie

Fermierii noştri sunt nişte flori delicate, aduse de vânt în intersecţiile Afumaţiului, asta cel puţin dacă e să-i compar cu ce-am văzut mai devreme la televiziunile franceze. Centurile Parisului şi mai multe autostrăzi majore complet blocate, o clădire incendiată şi o alta, a unei prefecturi, împroşcată cu rahat şi afumată de un incendiu uriaş produs de fân şi cauciucuri arse în poartă, o baricadă din gunoaie de tot felul blocând o magistrală feroviară – radicalismul violent francez de care am mai scris este din nou în căutare de noi recorduri. De data asta s-au revoltat fermierii. Ca şi la noi, ca şi la nemţi, ca în multe alte ţări europene, mesajul principal este că “aşa nu se mai poate”, dar când e vorba de cereri concrete lucrurile sunt mai degrabă vagi. Se aminteşte, în subsidiar, despre influenţa (nocivă) a UE, de concurenţa neloială a altora, se solicită suport şi avantaje suplimentare, necesare pentru ca agricultorii să-şi poată asigura o viaţă demnă.

Ca şi la noi, probabil că sunt şi fermieri în dificultate. Şi totuşi, sectorul agricol francez exportă 10 miliarde de euro mai mult decât importă, primeşte aproape 10 miliarde subvenţii de la UE, cea mai mare sumă plătită către vreo ţară, iar preţurile alimentelor au crescut semnificativ în ultimii ani, deci au ţinut, cel puţin, pasul cu inflaţia. Deci situaţia trebuie să fie cel puţin diversă, ca să nu spunem preponderent bună, ceea ce mai degrabă se confirmă dacă te uiţi la masivele tractoare care blochează ţara, ca şi la noi marea majoritate complet noi.

Un articol de miercuri, de pe G4Media, vorbea pe larg despre “deriva socialistă şi ecologistă” a UE, care a provocat un declin accentuat al nivelului de trai, a pus sectoare economice întregi în “pericol de colaps” şi a dus la creşterea extremei drepte peste tot în Europa. Argumenta deasemenea că actualele mişcări ale fermierilor îşi au originea în această nouă orientare ecologistă. Dincolo de obiceiul aproape tradiţional deja de a da vina pe UE, este ceva adevăr în toată propaganda asta care se propagă de peste tot? Cel mai concludent răspuns se află în cifre. “Follow the money!”, cum zice americanul. UE cheltuieşte aproximativ 30% (!) din bugetul alcătuit din contribuţiile tuturor ţărilor membre pe subvenţii în agricultură. Un procent mult mai mare decât ponderea sectorului în economia totală. Despre ecologie şi încălzirea globală se discută mult, dar sumele investite sunt relativ modeste şi probabil mult mai mici decât ar fi nevoie pentru a combate eficient criza uriaşă care stă să vină. Dacă ar fi să vorbim de “socialism” în UE – un termen altfel complet nepotrivit, importat fără discernământ de la extrema dreaptă şi care denotă cel puţin o lipsă de educaţie politică – atunci primul exemplu ar fi tocmai subvenţionarea masivă a agriculturii. Să revenim la piaţa liberă? Păi asta ar însemna în primul rând să eliminăm subvenţiile, nu?

Şi totuşi, de ce nu poate agricultura unui continent cu terenuri fertile, climă temperată, o reţea bună de fluvii şi râuri, cu tehnologii performante, politici rezonabile, reglementări care protejează standardele înalte şi subvenţii masive plătite de alte sectoare de activitate să facă faţă unei concurenţe mult mai primitive? Nu este asta o întrebare rezonabilă? Poate că tocmai subvenţionarea masivă este cea care le-a amorţit competitivitatea?

Care este răspunsul direct şi sincer la întrebarea de mai sus, dincolo de calcul politic şi ipocrizie? Eu cred că agricultura europeană este, datorită subvenţiilor şi reglementărilor restrictive faţă de importurile din afara UE, puternic competitivă. Poţi vedea altfel doar privind la un context izolat sau pe o perioadă foarte limitată de timp.

Care sunt cauzele reale ale masivelor mişcări de protest? Aş zice, în primul rând, conservatorismul tradiţional al mediului agrar, exacerbat de creşterea mişcărilor conservatoare ale ultimilor ani. Negaţionismul climatic al extremei drepte de peste tot se împleteşte aici cu teama agricultorilor că ecologia va aduce noi reglementări. Dacă protestul împotriva taxelor suplimentare pe combustibil să spunem că ar avea sens (deşi UE a ajutat fermierii să-şi modernizeze fermele cu maşini mult mai eficiente energetic, deci ar putea cere ceva în schimb pentru binele tuturor) nu înţeleg protestul împotriva limitării (nu interzicerii) folosirii pesticidelor. Nu poţi, în acelaşi timp, să ceri libertate deplină şi să pretinzi apoi că, de exemplu, grâul ucrainean e mai ieftin pentru că folosesc chimicale fără discernământ (lucru deseori afirmat dar niciodată dovedit cu analize făcute pe scară largă). Nu poţi să vii cu argumentul că s-au scumpit îngrăşămintele, deşi pretinzi că tu foloseşti mult mai puţine decât ucrainenii sau brazilienii.

Baricadele din gunoaie, rahatul de vacă împroşcat pe clădiri, căciula de astrahan sau pileusul dacic ar putea fi eficiente în a convinge guvernele să dirijeze şi mai mulţi bani către agricultură. Dar banii ăştia nu vin din neant, sunt luaţi de la alţii, care vor avea de suferit. În loc să aducă bunăstare, vor crea conflict şi vor aduce şi mai multă inflaţie. Ca să ne fie tuturor mai bine este nevoie astăzi nu de tractoare în intersecţii ci de inteligenţă, echilibru şi înţelepciune, culturi rare, pe cale de dispariţie astăzi.

British la maxim

Ultima mea descoperire în materie de muzică british. Şi-mi place.

Georgiy, duşmanul lui Gheorghe

De ce e grâul ucrainean ieftin.

Pentru un mic fermier ucrainean, să-i spunem Georgiy, vremea secerişului trebuie să fi fost grea anul ăsta. Mulţi băieţi tineri de prin sate sunt pe front, mulţi alţii s-au prăpădit sub bombe. Nimeni nu vrea să-i ia grâul pentru că se vinde greu, nu-l poţi exporta şi nu ai unde să-l ţii, căci ruşii blochează şi bombardează Odesa şi marile ei silozuri iar vapoarele nu pot pleca. Producţia a fost bună, dar preţurile au scăzut enorm şi singurii intermediari care cumpără sunt speculanţi care oferă preţuri din ce în ce mai mici. Georgiy abia dacă are din ce să trăiască şi niciodată nu a fost mai sărac.

2. De ce e grâul ieftin peste tot în lume.

Şi ruşii au avut noroc de producţii record în 2022 şi 2023, în plus sancţiunile la care sunt supuşi datorită agresiunii împotriva Ucrainei le-au limitat opţiunile de export. Economia rusă are nevoie acută de valută, războiul este foarte scump, deci cerealele sunt oferite la orice preţ, doar să le cumpere cineva. Cotaţiile grâului s-au prăbuşit peste tot în lume, mai ales că şi alte regiuni au avut recolte bune anul ăsta.

3. De ce e grâul ieftin în România.

Păi, în primul rând, pentru că grâul e semnificativ mai ieftin peste tot în lume, din motivele expuse mai sus. În 2024 sunt prognozate noi producţii record în Rusia, Canada şi Australia, ceea ce pune şi mai mare presiune pe preţ. România e parte a comerţului global, vinde grâu la export dar la fel de bine poate şi importa fără restricţii, din UE sau de oriunde altundeva (mai puţin Rusia, dar nici măcar aici nu e sigur că aranjamente frauduloase, care să încalce sancţiunile, n-ar fi posibile).

4. Gheorghe este în dificultate

Pentru un mic fermier român, să-i spunem Gheorghe, vremea secerişului trebuie să fi fost grea anul ăsta. Băieţii tineri din sat au plecat de mult prin Italia sau Spania, iar din cei rămaşi mulţi nu prea se omoară cu munca. Noroc cu tractorul cel nou care face cea mai mare parte a campaniei, aşa că se descurcă aproape singur. Ar putea mult mai mult, dar Gheorghe nu are atâta pământ cât poate lucra modernul utilaj. Nu se poate compara cu vecinul, de exemplu, care lucrează 1500 de hectare. În 2022, Gheorghe a avut o producţie frumoasă, putea să facă bani buni, dar s-a luat după alţii şi a ţinut marfa în hambar, sperând ca războiul din Ucraina să crească preţurile şi el să vândă mai bine. Lucrurile nu s-au întâmplat aşa şi speculaţia nu a mers. Preţurile s-au dus la vale, dar costurile din toamnă au crescut. Gheorghe e îngrijorat că nu o să aibă bani să-şi plătească leasingul la tractor.

5. Intermediarii

Georgiy i-a vândut, până la urmă, unui intermediar cu relaţii prin străinătate, să-i spunem Kostyantyn, care vinde în principal în România. Clientul lui, să-i spunem Costel, cumpără grâu ucrainean pe care îl vinde mai departe către fermele de animale din toată ţara. Ălora nu le pasă şi nu verifică ce fel de grâu cumpără ori dacă e făcut în România, în Ucraina sau pe Lună, doar preţul pe kilogram contează. Când pot – şi pot destul de des – Kostyantyn şi Costel declară mai puţin în acte şi vând volumul rezultat din evaziune la negru, pentru că amatori de chilipiruri sunt peste tot, marfă să fie, şi e păcat să plăteşti TVA aiurea. Ca să le fie mai uşor, folosesc numai transportatori români, care se descurcă mai bine prin vămi şi ajung mai repede la descărcare. În timpul ăsta, camioanele ucrainene aşteaptă şi câte o săptămână prin vămile româneşti, la Siret, Isaccea, sau în port la Constanţa.

6. Gheorghe versus Georgiy

Gheorghe a aflat recent de pe facebook, de la Costel, fostul lui coleg de şcoală primară care s-a descurcat atât de bine în viaţă că îşi permite bemveuri şi vacanţe la Ibiţa, că sursa problemelor sale e Georgiy, ţăranul ăla de ucrainean care e chitit să-l bage în faliment şi complotează cu caracatiţa UE ca să-l elimine de pe piaţă şi să-i ia pământul, casa şi tractorul. Lucrurile nu mai pot continua aşa. Gheorghe e revoltat şi furios.

Şi totuşi, o întrebare rămâne. De ce un fermier dintr-o ţară a Uniunii Europene care primeşte o subvenţie de aproximativ 100 de euro pe hectar şi o reducere de aproximativ 20% din preţul motorinei, plus alte avantaje competitive, care îşi poate vinde producţia liber, fără restricţii şi la adăpost de speculatori veroşi, care nu foloseşte la fel de multe chimicale (scumpe) şi care a investit cu fonduri europene în tehnologii care-i permit să-şi reducă costurile şi să fie eficient, nu-i poate face faţă lui Georgiy, fermierul fără niciun ajutor care, în plus faţă de lucrările agricole anuale, trebuie să plivească şi minele antipersonal plantate de ruşi în ogor? Încă o întrebare: De ce trebuie ca mereu alţii să-i plătească lui Gheorghe diferenţa?

Deşi are o gramadă de timp şi se plictiseşte de moarte în tractorul lui oprit de-o săptămână pe banda întâi, la Afumaţi, Gheorghe nu se gândeşte la asta…

TVR Fuego Internaţional

Trei ore şi jumătate de muzică populară, costume populare, dansuri populare şi-n rest Fuego. Aşa a început revelionul TVR Internaţional, pardon, Fuegovelionul TVR Internaţional. Să începem prin a remarca inspiraţia de care postul naţional a dat dovadă în alegerea acestui nume! Magnific!

Fuego a abandonat paltonul lui uzual de voievod fanariot pentru bundiţa din piele cu pompoane care se asorta, e adevărat, mult mai bine cu poşetuţa şi cu fusta pantalon oşenească. Omul a cântat, a vorbit mult, a maimuţărit accentele diverselor regiuni, şi-a schimbat rochiile de mai multe ori (unii ar zice cămeşele, dar arătau mai mult a rochii), a simulat că ştie să cânte la vioară, totul în spiritul celebrei expresii “No frumos mi-s, f*te-m-aş!”. De altfel, simularea avea să fie laitmotivul serii, căci toată nomenclatura populară a României s-a perindat pe scenă făcând tradiţional românescul playback. Ar fi interesant de aflat dacă sarmalele şi ce mai aveau “invitaţii” pe mese erau de-adevăratelea sau doar decoruri din plastic. Fuegovelionul s-a sfârşit apoteotic cu un discurs (live?) al nemuritoarei Irina Loghin, care a vorbit la fel de inspirat ca pe vremea când reprezenta, alături de Dolănescu senior, partidul România Mare în Parlament.

Cei care au aşteptat cu speranţă şi răbdare orele dimineţii pentru altceva decât muzică populară la televiziunea publică au fost răsplătiţi cu două ore de rock daco-traco-popular, că altfel n-am cum să-i spun. Au cântat Lupii lui Calancea, vă puteţi imagina cu cât succes dacă au fost difuzaţi de TVR, chiar şi aici abia la ora trei, după Fuego. Imediat ce-au plecat lupii au început iar dansurile populare şi-au ţinut-o tot aşa până la 7, când au băgat imnul naţional ca să gonească la culcare şi ultimii nostalgici.

Şi cum nimic nu poate ostoi dorul românului pentru muzică populară, prima zi a anului a debutat spectaculos de la 8 dimineaţa cu tradiţii machedoneşti. Armâna noastră, Elena Gheorghe, s-a etalat în ţinutele faraonic-voievodale ale aristocraţiei aromâne din Dobrogea. Primul costum mi-a plăcut cel mai puţin, avea prea multă stofă sub platoşa de aur, dar pe parcurs lucrurile s-au îmbunătăţit semnificativ. Din păcate concertul s-a terminat neaşteptat, după nici două ore jumate, tocmai când credeam că urmează să vedem şi un costum de baie tradiţional machidonesc din Mamaia.

Şi-apoi a revenit Fuego cu furevelionul lui, în total vreo cinci ore ieri şi încă cinci ore azi, câte două sesiuni. Îl vor mai da abia duminică, dacă doriţi să revedeţi…

Stau şi eu şi mă întreb, până vin iar lupii lui Calancea, de ce avem noi nevoie de varianta “internaţională” a TVR? Pe cine reprezintă oamenii ăştia şi cu ce vin ei în plus, într-o lume cu nenumărate posturi etno care lălăie populare 24 din 24? Serios, să mute “Garantat 100%” pe youtube şi să închidă naibii postul! Statul ar face o economie de care este nevoie, artiştii noştri populari(?) ar fi obligaţi să încerce un playback cinstit pe la nunţi şi botezuri, dacă vor bani, iar Fuego… nu ştiu, el s-ar putea să aibă ceva probleme să găsească un post TV de manele dispus să-şi mai reducă din audienţă. Se descurcă el, că-i băiat mare, mai ales dacă-şi ia cizmele alea cu toc.

Leave the world behind… in your Tesla cybertruck

Nu va fi (încă) un articol elogios despre nou lansatul Tesla Cybertruck. Scriu asta în prima propoziţie pentru că ştiu că mulţi oameni citesc doar titlul şi poate, poate (!) primele rânduri deci, ca să fie clar, sunt poate singurul din lume care nu e fan cybertruck. Mă explic imediat…

Am pus în titlu numele ultimului succes Netflix, filmul despre un posibil sfârşit al lumii – sau poate doar al Americii, nu a fost clar – pentru că acest futurist papuc Tesla pare să fi fost proiectat pentru exact acest gen de mediu. Cum scapi cu viaţă dintr-o Americă fără curent, internet, GPS şi Fox News dar cu 400 de milioane de arme la purtător? Cu ce ajungi la bunkerul de sub vila de lux sau la racheta SpaceX care te va duce în spaţiu, departe de planeta care se duce dracului?

Păi toţi influenţării de maşini de pe lumea asta îţi vor spune că singura ta şansă este acest cybertruck care are caroserie din inox pe care nu o juleşte niciun cărucior de supermarket şi prin care nu trec gloanţele, are geamuri care nu se sparg dacă dai cu mingi de baseball în ele şi tavan pe care poţi să sari cu picioarele şi nu se îndoaie. Care cântăreşte mai mult de 3 tone şi bate suta sub 3 secunde. Care e atât de lat şi de lung încât, în Elveţia de exemplu, ar încăpea doar pe locurile de parcare pentru handicapaţi, unde ar intra în concurenţă directă cu mai micile BMW X6 sau Mercedes G-Klasse. Hei, dar cui îi mai pasă unde parchezi când vine sfârşitul lumii?

Ei bine, adevărul este că o să ai nevoie de tablele alea antiglonţ pentru că vei fi o ţintă pentru toţi amărăştenii de pe drum care cred că maşina aia e şansa lor să scape de apocalipsă. În vremuri mai calme, maşina va trebui să le reziste celor care cred că eşti un bogătan arogant sau care te urăsc pentru că eşti pro-musk (deci pro-trump) sau care doar s-au enervat că ai ocupat aiurea două locuri de parcare. Deci să poţi decola în trei secunde dintr-o situaţie periculoasă s-ar putea să fie important şi să-ţi salveze fundul. Un sfat bun ar fi să nu te ciocneşti de nimic, căci maşina e rigidă ca un tanc. Dacă crezi că asta e bine, ei bine nu e: o mare parte a energiei de impact va fi descărcată în ficaţii, creierii şi oasele cyber-călătorilor. În plus, dacă lucrurile o iau la vale ca în filmul Netflix s-ar putea ca într-o lume fără curent electric să ai probleme cu bateria iar într-o lume fără GPS să nu mai ştii unde s-o încarci.

Măcar e electrică, nu-i aşa? Deci în România ai fi primit pentru ea, până mai ieri, un cadou de la stat de 10 mii de euro şi o plăcuţă verde de salvator al planetei. Nu s-a putut mai mult pentru că irosim lunar câte 100 de euro ajutor social pentru fiecare familie amărâtă de cinci persoane. Aşa arată, nu-i aşa?, o lume scăpată de otrăvitoarele loganuri, un lung şi sclipitor şir de cybertruckuri de 3 tone bucata, cur în cur de la Piaţa Sudului şi până la Arcul de Triumf, în care singurii emiţători de codoi, metan şi alte gaze cu efect de seră sunt chiar… well… mai bine nu detaliem în direcţia aia.

După toate chestiile astea apocaliptice de mai sus mă simt uşor jenat să adaug că maşina arată ca o roabă instalată cu curul în sus. Recunosc că sunt subiectiv, întotdeauna mi-au plăcut maşinile mici şi formele fluide. Şi mi-a plăcut şi “Leave the world behind”, un film chiar mişto. Am citit că Barack Obama, care figurează printre producători, a confirmat că viziunea apocaliptică este, în realitate, destul de aproape de estimările specialiştilor. Deci uitaţi-vă la film cât mai aveţi net. Şi în caz de apocalipsă luaţi-vă eventual un Duster, o maşină care are şanse să vă ducă mult mai departe, mai ales că la noi n-au toţi cretinii AKM-uri.

A doua creştinare a Bienne-ului

Le-am văzut de la distanţă ecusoanele din piept. I-aş fi recunoscut şi fără ele: blonzi, înalţi, purtând aceleaşi cămăşi, aceleaşi cravate şi aceiaşi pantofi negri, comozi. Întotdeauna m-am întrebat dacă primesc hainele astea ca uniforme sau şi le cumpără ei singuri, străbătând mall-urile din butic în butic doar pentru a constata, când se întâlnesc, că şi-au ales aceleaşi modele, culori şi materiale. Păreau pierduţi, departe de centru şi mergând în direcţia opusă, fiecare ţinând, cu ambele mâini, câte o carte neagră. Mi-am ferit privirea când s-au apropiat de mine, ca şi când brusc ceva neobişnuit se întâmpla pe trotuarul opus, dar probabil că erau obişnuiţi cu asta. Unul din ei m-a salutat, un “Bonjour” cu accent american care-a primit în schimb un “Bonjour” cu accent românesc şi zîmbetul meu standard de “not the right time, mate”, care până acum s-a dovedit destul de eficient, clar mai eficient decât celălalt zâmbet standard, cel pentru cerşetori, ţigănci cu trandafiri sau adicţi care vor (măcar) o ţigare. N-au insistat, probabil recunosc uşor un suflet fără de speranţă.

Centrul era plin de ei, ceva absolut neobişnuit până acum. În faţa primăriei am numărat în jur de 20, deci vreo 10 perechi, căci niciodată nu umblă singuri. Presupun că unul ştie limba locului, germană sau franceză, iar celălalt zâmbeşte şi-ţi întinde un exemplar din Biblie. Un pic, dacă e să fiu rău, ca în bancul românesc cu patrulele noastre de poliţie: unul ştie să scrie, celălalt să citească. În orice caz, un lucru e sigur: sunt aici ca să salveze sufletele păcătoşilor bienezi.

Practic nimeni nu scapă ofensivei evangheliste. Vreo câteva săptămâni am avut un grup care a cântat în mijlocul străzii comerciale din centru, printre trecătorii ieşiţi sâmbătă dimineaţa la shopping. Mult prea gălăgioşi, cu staţia de amplificare dată prea tare, cu talent muzical modest dar un mesaj clar – “Jesus loves you!!!” repetat de sute de ori – au sfârşit prin a crea un vacuum în mijlocul Nidaugasse, cu trecătorii ocolindu-i aproape lipiţi de vitrinele de pe cele două părţi ale străzii. Toţi ceilalţi performeri de weekend au migrat către capetele străzii, ca să-şi poată face auzite vocile, acordeoanele şi chitările acustice.

Apoi a fost acel autobuz multicolor care circulă sub emblema “On the road with God”, lângă care s-a oferit cafea gratis oricui a fost dispus să asculte cuvântul Domnului. Dacă ar fi servit şi bere poate ar fi avut mai mulţi muşterii dar la Bienne, oraş uvrier cu o puternică şi tradiţională înclinaţie stângistă, o cafea nu e suficientă ca să te convingă s-o iei pe drumul drept. Poate luni dimineaţă, dar sigur nu sămbâtă, când weekendul promite atât de multe…

Invazia din acest weekend are o explicaţie. La Tissot Arena are loc un fel de congres evanghelist, cu reprezentanţi din toată lumea, cu pastori americani mai celebri ca Jay-Z care ţin discursuri electrizante, cu ultimele hit-uri ale muzicii gospel şi multă lume îmbrăcată la fel. Poate că vor premia cele mai productive echipe, cele ce vor fi distribuit cele mai multe Biblii sau vor fi salvat cele mai multe suflete rătăcite pe trotuarele pestriţe ale oraşului.

Sincer, nu înţeleg de ce americanii ăştia vin la Bienne. De fapt, nu înţeleg de ce vin în Europa. Poate ar trebui la un moment dat să mă opresc şi să întreb o echipă de-asta de misionari care este obiectivul acestei invazii. Are oare vreo importanţă dacă interlocutorul care acceptă să se oprească este ortodox, catolic, alt fel de evanghelist, evreu, musulman sau hindus?

În plus, nu cred că pot americanii ăştia să zică cât pot elveţienii să ignore.

O fi America o insulă cu multe ziduri de jur-împrejur, dar chiar şi la ei trebuie să fi ajuns informaţia că Europa a fost creştinată înaintea lor. Şi dacă ar fi într-adevăr ceva de recreştinat pe lumea asta, atunci probabil că hoardele care se închină păgânului zeu Trump ar fi un obiectiv mult mai îndreptăţit. Greu de obţinut, dar mult, mult mai creştinesc.

Dar, sigur, pot înţelege că e mult mai mişto să o freci într-o sâmbătă dimineaţă pe Nidaugasse decât pe cine ştie ce alte coclauri.

Breaking News ca mod de viaţă

Poliţiştii de la circulaţie, hingheriţi de şefi în ultimele zile să crească recolta de şoferi drogaţi, pot în sfârşit să ia şi ei o pauză, să-şi mai tragă sufletul. Startul vânătorii de drogaţi, provocată de accidentul din Vama Veche, le-a permis “să răsufle” un pic celor care-au alergat mai bine de-o săptămână din azil în azil. Şi doctorii vor putea, din nou, să se odihnească în lungile lor gărzi, căci acum toate reflectoarele s-au mutat pe cei care vor lua la controlat toate staţiile GPL din ţară, cu nările adulmecând după mirosul de gaz. Cui îi mai pasă de azile, droguri sau camere de gardă când suntem înconjuraţi de butelii gata să sară în aer?

M-aş fi aşteptat să auzim şi de nişte capturi consistente de emigranţi prin punctele de frontieră, de nişte kile de cocaină descoperite subit prin containere, de descinderi în miez de noapte prin câteva căsoaie cu turnuleţe, ca să nu meargă domnul Predoiu cu mâna goală la Viena, la întâlnirea cu omologul său austriac. Poate că şi-a păstrat forţele pentru un meeting cu mai multe şanse de reuşită.

Vineri dimineaţa, în Berceni, se demontau schelele de pe faţada blocului din faţă, proaspăt anvelopat. Modulele metalice erau coborâte, din mână în mână, până jos. Dintre muncitorii care participau la această operaţie, câte unul pe fiecare etaj, majoritatea nu aveau căşti, bocanci şi echipament de protecţie. La etajul 10, trei tipi se plimbau pe schelele înguste, la 30 de metri înălţime, după ce tocmai demontaseră balustradele laterale. Nu aveau centuri de siguranţă şi deci nu erau legaţi, cum ar fi trebuit. N-au păţit nimic vineri, dar când vor scoate schelele şi de pe partea cealaltă a blocului, săptămâna asta, i-ar putea elibera din presiune şi pe cei cu GPL-ul, producând următoarea tragedie.

În afară de mine, nimeni nu pare să fi observat felul în care muncesc constructorii de la blocul de pe Şoseaua Olteniţei. Cei de la protecţia muncii se odihnesc, probabil, în aşteptarea zilelor de foc în care se vor plimba din bloc în bloc, hăituiţi de camerele ălora de la Digi24. Căci în România tragedia e la ea acasă, până la următoarea e doar o chestiune de timp.

Stai şi te întrebi cum e posibil ca în România, ţara care alocă cel mai mare procent din buget pentru plata bugetarilor săi, mult peste media UE, de fiecare dată când se întâmplă o nenorocire instituţiile să dea vina pe lipsa de personal. Nu sunt suficienţi procurori, judecători, doctori, poliţişti, inspectori, profesori… nimic nu se poate face pentru că nu sunt resurse. Dacă te uiţi pe raportările OECD observi că, într-adevăr, nu suntem în top şi la numărul de bugetari din totalul forţei de muncă ocupate. Ceea ce ne duce, logic, la concluzia că bugetarii noştri sunt, de fapt, prea scumpi, nu prea mulţi, cel puţin mai bine plătiţi decât îşi permite economia pe care o avem. Şi la situaţia asta se adaugă încă trei aspecte care ucid productivitatea sectorului bugetar:

– Există multă incompetenţă. Prostie îi spun unii, deşi incompetenţa e mult mai complexă de atât şi nu implică neapărat lipsa completă a inteligenţei sau a educaţiei.

– Apoi, toată lumea ştie că există corupţie. Că se dau şpăgi pentru ca unii să închidă ochii sau telefoane pentru ca ochii să rămână închişi. Sunt prea multe instituţii şi persoane intangibile pentru că, de exemplu, pe bancheta din spate a patronului-şofer stă o doamnă sus-pusă sau pentru că orice beizadea ameţită poate să sune pe cineva de sus.

– Există şi foarte multă indiferenţă, pentru că în multe locuri se munceşte puţin şi, adesea, fără tragere de inimă. Sunt mulţi care nu fac (aproape) nimic şi prea puţini cei care trag din greu.

Putem ieşi din cleştii acestor constrângeri? Probabil că da, dar cine să ne scoată? Asta ar fi întrebarea de pe buzele tuturor. Trebuie să realizăm că răspunsul nu este Ciolacu, Ciucă sau, Doamne fereşte!, AUR. E mult mai complicat de atât, deci aşteptaţi-vă la numeroase alte breaking news-uri.

Ce cărţi (bune) am mai citit (16)

Ryan North – How to take over the World

A fost cartea pe care am plimbat-o cel mai mult pe plajă, stârnind curiozitatea şi zâmbetele reţinute ale vecinilor de şezlong. Teoretic, este un ghid al aspirantului “Supervillain” care vrea să cucerească şi să subjuge lumea. Nu ştiu care ar fi traducerea corectă a lui villain, un termen mai degrabă venit din benzile desenate americane decât din istorie sau politică. Probabil ticălos ar fi cel mai aproape, ca să aproximez aş zice că cineva care are, de exemplu, caracterul unui tip ca Dragnea dar, evident, o capacitate pe măsura ambiţiei. Nu mi-e clar dacă faptul că ticăloşii noştri sunt în general şi nişte imbecili incompetenţi e un avantaj sau un dezavantaj, dar să nu intrăm aici în discuţia asta. Oricum, rezultă din carte că nu e simplu în ziua de astăzi să deţii lumea pe persoană fizică, să-ţi construieşti o bază secretă, să-ţi faci rost de o ţară a ta, să controlezi starea vremii, să călătoreşti în timp, să distrugi internetul sau să devii nemuritor. Vorbind serios acum, cartea e o superbă farsă. E un amalgam de imaginaţie, umor, ştiinţă şi project management care te cucereşte iremediabil (fără ca autorul să viseze la mai mult de atât). Şi atinge, glumind, teme importante, cum ar fi răcirea planetei înapoi la temperaturile de acum 200 de ani.

Philip Roth – Patrimoniu

Încă un mare roman autobiografic scris de Philip Roth, un elogiu adus tatălui său şi o istorie a familiei sale care va rămâne în istorie. Roth rămâne unul dintre scriitorii mei favoriţi.

Alex Drace-Francis – Istoria mămăligii

Nu e o glumă, chiar este un mic studiu istoric despre apariţia şi evoluţia culturii porumbului în zona noastră. De ce a devenit atât de importantă mămăliga pentru noi? Răspunsul scurt: pentru că am fost săraci, am avut multe guri de hrănit şi nu ne-am priceput la altceva mai sofisticat. În fine, un bulz bun chiar e o mică minune gastronomică, mai ales dacă ai şi ouă, şi brânză.

Cho Nam-Joo – Kim Jiyeong, născută în 1982

Povestind viaţa tinerei Kim Jiyeong, autoarea acestui roman trece în revistă toate inegalităţile pe care femeile sud-coreeane au fost sau mai sunt nevoite să le suporte. Multe evidente, altele ascunse, căci sunt atât de bine încrustate în subconştientul societăţii încât e greu să le recunoşti. Dar au consecinţe. Cartea este interesantă şi bine scrisă, în ciuda evidentului activism feminist care a generat-o şi care, deşi admirabil, nu neapărat ajută un roman să devină remarcabil.

Robert Levy – Gloria şi decăderea Anei Pauker

Trebuie să spun că nu ştiam foarte multe despre Ana Pauker, dincolo de legendele urbane ce continuă să o înconjoare, oarecum aceleaşi pe vremea comunismului sau după revoluţie. Întruchipează încă, în imaginarul colectiv, cominternistul trădător, care s-a întors în ţară “pe tancurile ruseşti” pentru a ne aduce “libertate” de la “Stalin şi poporul rus”.

Deşi responsabilităţile ei în aducerea şi implementarea comunismului în România sunt clare, bănuiam o doză semnificativă de antisemitism şi misoginism în toate poveştile care circulau despre ea. Cartea istoricului american Robert Levy prezintă nu numai viaţa şi evoluţia politică a Anei Pauker, dar oferă câteva perspective interesante şi surprinzătoare (cel puţin pentru mine) despre evenimentele care au decis evoluţia comunismului în România în anii de după război.

Provenită dintr-o familie de evrei credincioşi, descoperă de tânără şi este complet fascinată de ideologia comunistă, căreia îi va rămâne credincioasă până la moarte, în ciuda tuturor abuzurilor, a rezultatelor economice dezastruoase şi a crimelor staliniste pe care le-a trăit. Este, aşa cum aveam să descopăr din paginile cărţii, o convingere pe care au păstrat-o mulţi dintre comuniştii vremii, aceea că nu ideologia comunistă era problema ci ghinionul de a-şi fi găsit ca prim loc de implementare o ţară primitivă precum Rusia ţaristă. Exista, în epocă, o expresie folosită de comuniştii germani (“Wir werden es besser machen” – “Noi vom şti mai bine”) care exprimă elocvent această (falsă) credinţă.

Ana Pauker a fost, din convingere, o promotoare asiduă şi puternică a ideologiei comuniste, iar şcolile moscovite ale cominternului au făcut din ea o activistă extrem de eficientă. Trăind la Moscova în anii marilor epurări staliniste, a căpătat acea combinaţie de frică şi duplicitate care să-i asigure supravieţuirea. Sunt atuurile care au propulsat-o în ierarhia comunistă a României de după război, devenind ministru de externe şi fiind, pentru o perioadă, liderul partidului, poziţie la care a renunţat voluntar în favoarea lui Gheorghiu-Dej, conştientă fiind că o femeie, şi evreică pe deasupra, nu ar avea şanse să reziste prea mult ca lider suprem. Dar a continuat să exercite o poziţie de putere în partid, făcând uz de ascendentul ei intelectual şi ideologic şi de conexiunile directe cu nomenclatura stalinistă de la Moscova.

Ceea ce m-a surprins să aflu a fost că opiniile şi deciziile Anei Pauker din primii ani de după război au intrat adeseori în contradicţie cu ceilalţi lideri comunişti români dar şi cu indicaţiile venite direct de la Stalin prin intermediul comisarilor sovietici. Înainte de revoluţie erau frecvente poveştile în care Gheorghiu-Dej era prezentat drept liderul naţionalist şi patriot care s-a opus ruşilor şi kagebiştilor ce încercau să impună voinţa lui Stalin. În realitate, Ana Pauker a fost cea care s-a opus unei colectivizări accelerate şi brutale, a persecutării “chiaburilor” şi a micilor comercianţi urbani, a planurilor cincinale fanteziste sau a epurărilor barbare pornite împotriva foştilor membri ai partidelor istorice sau a foştilor combatanţi comunişti deveniţi indezirabili. Aceste poziţionări curajoase, mai apropiate de poziţia liderului iugoslav Josip Broz Tito decât de linia stalinistă venită de la Moscova, i-au uşurat lui Gheorghiu-Dej sarcina de a o compromite şi înlătura din cercul puterii. Gheorghiu-Dej este cel care a executat întocmai directivele venite de la Moscova. După moartea lui Stalin, a ales să continue linia stalinistă printr-o politică “naţională”, în încercarea de a bloca curentul reformator al lui Hruşciov, de care se temea.

Opiniile politice ale Anei Pauker au fost mai degrabă în linia celorlalţi lideri comunişti din Polonia, Cehoslovacia sau Iugoslavia, aceea de a găsi un drum propriu comunismului din ţara lor şi a evita o implementare brutală a dictatelor Moscovei. Acest curent al “comunismului cu faţă umană” nu şi-a găsit drumul la noi, fiind înnăbuşit şi înlocuit de un stalinism doctrinar, criminal şi imbecil, continuat de Ceauşescu şi care avea să aducă România, la momentul falimentului colectiv al regimurilor comuniste europene, într-o situaţie mult inferioară vecinilor noştri de lagăr.

“Gloria şi decăderea Anei Pauker” este o valoroasă carte de istorie. Avem nevoie de exact genul acesta de lucrări care să ne ajute să înţelegem mai profund şi mai obiectiv perioada comunistă.

Ce cărţi (bune) am mai citit (15)

Kazuo Ishiguro – Klara si Soarele

Încă o carte frumoasă scrisă de Ishiguro. Deşi teoretic un science-fiction, precum favorita mea “Să nu mă părăseşti”, cartea mi s-a părut mai apropiată ca stil de “Rămăşiţele zilei”, cealaltă mare capodoperă a autorului. Ce poate face o mare inteligenţă (artificială sau nu) cu o sursă limitată de informaţie? Vă recomand să aflaţi singuri un superb posibil răspuns.

Iulian Bocai – Constantin

Am scris câteva cuvinte, acum ceva vreme, despre Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu, precedenta nuvelă a lui Iulian Bocai. Scriam, la sfârşit, că abia aştept să o citesc pe următoarea. Şi iată-mi dorinţa îndeplinită cu acest frumos “Constantin”, un roman despre un timp al Bucureştiului pe care l-am trăit, cândva, aproape identic. Poate că lumea asta o mai exista pe undeva, prin cotloanele vechi ale oraşului, cine ştie, dar în caz că nu, acum avem această mărturie perfect depănată. Instinctul îmi spune că domnul Bocai abia se încălzeşte.

Karina Sainz Borgo – La Caracas va fi mereu noapte

Un roman care descrie lupta pentru supravieţuire a unei femei care se trezeşte prinsă în mijlocul unui război civil brutal. Deşi un roman de ficţiune, cartea este inspirată de experienţa autoarei ca jurnalist în Venezuela, o ţară complet distrusă de un falimentar experiment marxist şi de luptele pentru putere ce au urmat morţii lui Chavez. Că tot am auzit săptămâna asta despre doi tineri (elveţieni) care au convingeri marxiste şi anarhiste (care cred, de exemplu, că statul, chiar şi cel elveţian, trebuie distrus pentru a fi reformat!!!), le voi recomanda călduros această carte, deşi sunt convins că nu vor o citi pentru că nimic nu e mai credibil decât ce poţi găsi în bula ta de pe facebook.

Hervé le Tellier – Anomalia

Cartea asta a luat Prix Goncourt în 2021 şi între timp a devenit (sau a inspirat) un serial Netflix. Ceea ce mi-a plăcut foarte mult este combinaţia perfectă dintre scriitura inteligentă a unui intelectual rafinat şi povestea alertă care te ţine cu sufletul la gură, un melanj de thriller, SF şi roman poliţist.

Noam Chomsky – Iugoslavia. Pace, război şi disoluţie

Sunt un admirator al marelui intelectual care este Noam Chomsky şi de-a lungul timpului am citit şi rezonat cu multe dintre opiniile sale despre lumea în care trăim. Cartea asta, Iugoslavia, este o colecţie de articole publicate la vremea respectivă despre războiul din Balcani care a dus la dezintegrarea statului federal iugoslav. În mare, sunt de acord cu criticile pe care le aduce felului în care a fost tratată criza de către comunitatea internaţională sau cu mai vechile sale opinii despre politica externă, intervenţionismul şi militarismul americanilor. Sunt de acord şi cu criticile aduse marilor trusturi media despre felul în care a fost prezentat războiul. Dubla măsură, faptul că puterile occidentale au ignorat un genocid similar în estul Turciei, împotriva kurzilor, este de asemenea adevărat. Dar toate aceste argumente, atent construite, sunt numai o parte a problemei şi nu neapărat cea mai importantă şi nici cea mai gravă. Într-un război în care toate grupurile etnice au comis abuzuri şi crime grave, unele probabil încă nepedepsite, autorul pare părtinitor şi nu la fel de exact când vorbeşte despre atrocităţile grupului etnic majoritar al sârbilor. Că intervenţia NATO, deşi bine intenţionată, a avut părţile ei chestionabile este adevărat, dar că o intervenţie nu ar fi fost necesară nu este. Aici cred că domnul Chomsky greşeşte pentru că este, a fost, prea multă vreme împotriva uneia dintre părţi. Istoria asta pare să se repete în legătură cu opiniile domniei sale în legătură cu suportul acordat Ucrainei de către statele NATO.