Există zilele astea fermieri elveţieni care protestează şi cer ca statul să facă ceva pentru ei. Se consideră dezavantajaţi faţă de fermierii din ţările UE şi până la urmă de ce nu? Au şi ei dreptul democratic de a protesta!

Incredibil, trăim într-o lume care şi-a pierdut complet simţul măsurii! Hai să nu-l compar pe elveţianul probabil multi-milionar în franci elveţieni – măcar pentru valoarea terenului pe care pasc celebrele văcuţe – cu ţăranul din Mali care are cinci capre care se hrănesc cu rădăcini zgârmate din nisipul sub-saharian. Să-l comparăm, de exemplu, cu ţăranul francez, care nici el nu o duce mult mai rău. Un steak (de vacă) gata de pus pe grătar costă în Elveţia oriunde între 70 şi 100 de franci pe kilogram. Acum 10 ani, când m-am mutat eu aici, 70 era limita superioară a marjei de preţuri. În Franţa vecină şi la o calitate comparabilă, preţul este între cinci şi zece ori mai mic. La fel e şi la carne de porc, de pui, de miel. Locuiesc la jumătate de oră de graniţa franceză, deci cam în 40 de minute aş putea să ajung la cel mai apropiat Carrefour. Legea vamală elveţiană îţi permite să treci peste graniţă doar un kilogram de carne fără taxe vamale. Pentru al doilea kilogram cumpărat la Carrefour taxa vamală este de 20 de franci. Să presupunem că ai cumpărat ceafă de porc de 3 euro kilul, taxa vamală este tot 20 de euro, deci practic 600%!

Ce altceva ar putea face statul elveţian pentru sărmanul fermier care nu se descurcă, deşi îşi vinde carnea de 5 ori mai scump ca vecinul francez de peste graniţă? Poate că oamenii ăştia au nevoie nu de suport financiar ci de un pic de training, ca să înţeleagă cum se poate rezista, în condiţii mult mai vitrege şi fără ajutoare de stat în Mali, Senegal, Ucraina sau mai ştiu eu unde.

Între timp, tractoarele ieşite la arat pe autostrăzile Europei au ajuns la vremea secerişului: Ursula von der Leyen, şefa comisiei europene, a anunţat că se va renunţa la planul de a reduce la jumătate consumul de pesticide în agricultura europeană. Eram chiar îngrijorat că gustul tradiţional şi inconfundabil al pesticidelor din roşia de Piaţa Sudului va fi semnificativ alterat de această reducere inconştientă, venită de la birocraţii UE.

“Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Vasile Alecsandri – Peneş Curcanul

Mi se pare de-a dreptul hilară opinia cum că legea privind instruirea militară a potenţialilor voluntari este inutilă. Cică tinerii vor fugi din România imediat ce va apărea o ameninţare militară şi, implicit, o posibilă mobilizare a rezerviştilor. Există o opinie destul de răspândită printre tineri că România nu merită sacrificiul lor personal pentru că nu a făcut mare lucru pentru ei.

Dar cum s-ar întâmpla lucrurile, de fapt, dacă, de exemplu, Rusia ar ataca România?

Păi, dacă armata de profesionişti s-ar dovedi insuficientă – ceea ce ar deveni evident în doar câteva săptămâni – statul nu ar avea altă opţiune decât mobilizarea celorlalţi cetăţeni. Rezerviştii cu ceva pregătire militară, de pe vremea când armata era obligatorie, au, deja, peste 35 de ani. Dar nevoia de soldaţi pentru front nu s-a oprit niciodată şi nu se va împiedica nici în viitor de lipsa pregătirii militare a potenţialilor mobilizaţi. Dacă cineva îşi imaginează că scapă de război pentru că nu e pregătit se înşeală. Dacă ştiu sau nu să tragă cu puşca va depinde în primul rând supravieţuirea lor personală.

Mulţi cred că pot pleca rapid din România, dar unde anume? O agresiune împotriva României este o agresiune împotriva NATO. Deci unde fugi din România? Dacă Rusia este statul agresor presupun că spre est nu este o opţiune, mai ales că Ucraina şi Moldova vor fi fost ocupate deja. Serbia ar putea fi o altă variantă, dar foarte posibil şi ea tot de partea ruşilor, deci riscantă. Restul vecinilor şi majoritatea statelor europene sunt state NATO, care vor intra automat în război odată cu România, deci toţi românii ajunşi acolo vor fi imediat făcuţi pachet acasă şi probabil trimişi direct în prima linie. Sigur, cine are mulţi bani poate să încerce Elveţia, Dubai sau mai ştiu eu ce alte destinaţii exotice, dar mă îndoiesc că rezişti mult acolo cu banii de pe un Logan vândut la repezeală.  

Este evident că riscul unei agresiuni ruse împotriva unui stat NATO este extrem de redus, deci isteria nu-şi are rostul. Asta nu înseamnă că România nu ar trebui să se pregătească pentru ce e mai rău. În acelaşi mod, cred că e mult mai bine, pentru ţară şi la fel de mult pentru tine, ca un război să te prindă cu ceva pregătire militară decât complet neinstruit. În ceea ce mă priveşte, încă sergent rezervist al armatei române, pot spune cu toată convingerea că încă mă simt în stare să surclasez orice rus din lumea asta la cules porumb şi plantat livezi.

Mulţi spun că de vină ar fi lipsa de educaţie, dacă nu chiar prostia crasă. Alţii c-ar fi vorba de sărăcie. Alţii c-ar fi îndoctrinare online. Se aminteşte adesea, drept explicaţie, de calitatea actualei clase politice, despre corupţie, despre lipsa altor opţiuni.

Şi totuşi, de ce votează oamenii – sau intenţionează să voteze – cu politicieni extremişti?

Dincolo de toate explicaţiile de mai sus, fiecare cu partea ei de adevăr, mai mare sau mai mică, eu cred că oamenii ăştia sunt pur şi simplu furioşi, atât de furioşi încât vor în primul rând să spargă capete, fără să le mai pese de consecinţe. Nimeni nu cred că votează cu Simion sau Şoşoacă pentru abilităţile lor de a salva economia privată, a propune legi mai bune sau a asana inegalităţile din societatea românească. Nu cred că e nevoie să intru în detalii sofisticate despre şcoli, experienţă sau realizări profesionale, cred că e suficient să zic că oricine s-ar afla întâmplător lângă aceste două personaje în tramvai, fără să-i cunoască, ar ţine mâna pe portofel tot drumul. Deci de ce-i votează? Îi votează pentru exact ceea ce par: nişte golani dispuşi să vandalizeze tot ce le iese în cale, de exemplu “sistemul”.

E un mod al omului furios de-a o lua de la capăt. Sparge, urlă, se răcoreşte, le arătă el lor şi dup-aia o iau toţi de la început, din nou egali printre cioburi. Nu sunt cioburile lui sau poate sunt vreo câteva dar nu prea multe, căci el a fost mereu cel nedreptăţit, lăsat în urmă, furat, văduvit… “S-a meritat!”, ar zice. În plus, de data asta toată lumea va fi conştientă de ce este el în stare. Marea resetare.

E o prostie, evident. Primii care ar suferi din această resetare ar fi chiar ei. Ar constata, brusc, că ceea ce li se părea de nesuportat nu era de fapt fundul oceanului, că mult mai jos se poate. Mai mult, o sută de resetări succesive ar aduce mereu şi mereu aceiaşi oameni deasupra şi ar avea aceleaşi victime, incapabile să înveţe, să evite, să crească. 

Cumva, oamenii ăştia cred că ştiu că vor pierde sau că Simion şi Şoşoacă o să-i împingă sub tren cu prima ocazie. Dar, cum au pus deja mâna pe par, de ce nu?

Fermierii noştri sunt nişte flori delicate, aduse de vânt în intersecţiile Afumaţiului, asta cel puţin dacă e să-i compar cu ce-am văzut mai devreme la televiziunile franceze. Centurile Parisului şi mai multe autostrăzi majore complet blocate, o clădire incendiată şi o alta, a unei prefecturi, împroşcată cu rahat şi afumată de un incendiu uriaş produs de fân şi cauciucuri arse în poartă, o baricadă din gunoaie de tot felul blocând o magistrală feroviară – radicalismul violent francez de care am mai scris este din nou în căutare de noi recorduri. De data asta s-au revoltat fermierii. Ca şi la noi, ca şi la nemţi, ca în multe alte ţări europene, mesajul principal este că “aşa nu se mai poate”, dar când e vorba de cereri concrete lucrurile sunt mai degrabă vagi. Se aminteşte, în subsidiar, despre influenţa (nocivă) a UE, de concurenţa neloială a altora, se solicită suport şi avantaje suplimentare, necesare pentru ca agricultorii să-şi poată asigura o viaţă demnă.

Ca şi la noi, probabil că sunt şi fermieri în dificultate. Şi totuşi, sectorul agricol francez exportă 10 miliarde de euro mai mult decât importă, primeşte aproape 10 miliarde subvenţii de la UE, cea mai mare sumă plătită către vreo ţară, iar preţurile alimentelor au crescut semnificativ în ultimii ani, deci au ţinut, cel puţin, pasul cu inflaţia. Deci situaţia trebuie să fie cel puţin diversă, ca să nu spunem preponderent bună, ceea ce mai degrabă se confirmă dacă te uiţi la masivele tractoare care blochează ţara, ca şi la noi marea majoritate complet noi.

Un articol de miercuri, de pe G4Media, vorbea pe larg despre “deriva socialistă şi ecologistă” a UE, care a provocat un declin accentuat al nivelului de trai, a pus sectoare economice întregi în “pericol de colaps” şi a dus la creşterea extremei drepte peste tot în Europa. Argumenta deasemenea că actualele mişcări ale fermierilor îşi au originea în această nouă orientare ecologistă. Dincolo de obiceiul aproape tradiţional deja de a da vina pe UE, este ceva adevăr în toată propaganda asta care se propagă de peste tot? Cel mai concludent răspuns se află în cifre. “Follow the money!”, cum zice americanul. UE cheltuieşte aproximativ 30% (!) din bugetul alcătuit din contribuţiile tuturor ţărilor membre pe subvenţii în agricultură. Un procent mult mai mare decât ponderea sectorului în economia totală. Despre ecologie şi încălzirea globală se discută mult, dar sumele investite sunt relativ modeste şi probabil mult mai mici decât ar fi nevoie pentru a combate eficient criza uriaşă care stă să vină. Dacă ar fi să vorbim de “socialism” în UE – un termen altfel complet nepotrivit, importat fără discernământ de la extrema dreaptă şi care denotă cel puţin o lipsă de educaţie politică – atunci primul exemplu ar fi tocmai subvenţionarea masivă a agriculturii. Să revenim la piaţa liberă? Păi asta ar însemna în primul rând să eliminăm subvenţiile, nu?

Şi totuşi, de ce nu poate agricultura unui continent cu terenuri fertile, climă temperată, o reţea bună de fluvii şi râuri, cu tehnologii performante, politici rezonabile, reglementări care protejează standardele înalte şi subvenţii masive plătite de alte sectoare de activitate să facă faţă unei concurenţe mult mai primitive? Nu este asta o întrebare rezonabilă? Poate că tocmai subvenţionarea masivă este cea care le-a amorţit competitivitatea?

Care este răspunsul direct şi sincer la întrebarea de mai sus, dincolo de calcul politic şi ipocrizie? Eu cred că agricultura europeană este, datorită subvenţiilor şi reglementărilor restrictive faţă de importurile din afara UE, puternic competitivă. Poţi vedea altfel doar privind la un context izolat sau pe o perioadă foarte limitată de timp.

Care sunt cauzele reale ale masivelor mişcări de protest? Aş zice, în primul rând, conservatorismul tradiţional al mediului agrar, exacerbat de creşterea mişcărilor conservatoare ale ultimilor ani. Negaţionismul climatic al extremei drepte de peste tot se împleteşte aici cu teama agricultorilor că ecologia va aduce noi reglementări. Dacă protestul împotriva taxelor suplimentare pe combustibil să spunem că ar avea sens (deşi UE a ajutat fermierii să-şi modernizeze fermele cu maşini mult mai eficiente energetic, deci ar putea cere ceva în schimb pentru binele tuturor) nu înţeleg protestul împotriva limitării (nu interzicerii) folosirii pesticidelor. Nu poţi, în acelaşi timp, să ceri libertate deplină şi să pretinzi apoi că, de exemplu, grâul ucrainean e mai ieftin pentru că folosesc chimicale fără discernământ (lucru deseori afirmat dar niciodată dovedit cu analize făcute pe scară largă). Nu poţi să vii cu argumentul că s-au scumpit îngrăşămintele, deşi pretinzi că tu foloseşti mult mai puţine decât ucrainenii sau brazilienii.

Baricadele din gunoaie, rahatul de vacă împroşcat pe clădiri, căciula de astrahan sau pileusul dacic ar putea fi eficiente în a convinge guvernele să dirijeze şi mai mulţi bani către agricultură. Dar banii ăştia nu vin din neant, sunt luaţi de la alţii, care vor avea de suferit. În loc să aducă bunăstare, vor crea conflict şi vor aduce şi mai multă inflaţie. Ca să ne fie tuturor mai bine este nevoie astăzi nu de tractoare în intersecţii ci de inteligenţă, echilibru şi înţelepciune, culturi rare, pe cale de dispariţie astăzi.