Ar fi trebuit să mă opresc la Lolita. Dar m-a mâncat în cur și-am ascultat și Afro-Carpathic, deși numele ″trupei‶ mirosea a suveranism de la o poștă.
În articolul anterior sugeram că AI-ul a captat magistral seva dramei tradiționale românești a iubirii înșelate de golanul plin de vrăjeală care-și petrece serile spărgând sămânță în scara blocului. Cu Afro-Carpathic, AI-ul atinge un nou superlativ: simulează perfect esența mișcării suveraniste românești contemporane. Vine cu versuri care plac urechii despre dor, țărișoară, munți, neam, tradiție și fapte bune, într-un melanj generat de trenduri globale și gestionat profesionist de algoritmi americani pentru recolta locală de like-uri de la patrioții noștri creștini și creduli. Ne imaginăm poate că beat-ul muzicii Afro-Carpathic seamănă cu Phoenix, fără să pricepem că, nici vorbă, AI-ul confundă hit-urile dacilor liberi, înlocuindu-le de-a-n pulea cu un ritm celtic care n-are nicio legătură cu ce asculta Decebal și nici măcar cu folclorul lui Grigore Leșe. Ce cântă Afro-Carpathic nu e nici afro și nici carpatic, e o variantă de muzică celtic- populistă. Credeți-mă, mă pricep, cât mi-au fost copiii bebeluși muzica celtică a fost singura care putea alina un pic durerile de colici și urletele aferente, deci am ascultat-o recunoscător vreo șase luni. Sau poate că, așa cum latina e de fapt daca veche și muzica celtică e maneaua veche a dacilor, doar că n-a descoperit nimeni asta până la AI.
Cât despre voci, una dintre melodii pare că fie foarte aproape de ce cântă Voltaj. În rest, nici vorbă de Delia, sunt convins că dacă George Călinescu cel mare s-ar apuca de cântat, cam așa ar suna.
În fine, ca să n-o mai lungesc, pare că AI-ul poate să genereze muzică catchy. Dar ca la fast food, la un moment dat s-ar putea să constatăm că e făcută din chimicale și îngrașă.
APort 