Cam pe la mijlocul lui Ianuarie s-a înălţat corpul care dădea spre stradă. Am avut o bănuială când a doua zi a apărut, înfipt în vârful schelelor, un brăduţ recuperat de la gunoi. Câteva ghirlande colorate sugerau că fusese brad de Crăciun. La vremea respectivă chiar am comentat că aşa îţi dai seama dacă lucrează români pe şantier, amintindu-mi că cu ceva ani în urmă avusesem şi eu un brad de-ăsta în vârful acoperişului casei mele. N-a impulsionat prea mult avansul lucrărilor, evident, dar alea sunt vremuri apuse, aici suntem în ţara trenurilor care ajung exact când spun ceasurile elveţiene că trebuie să ajungă.
Unde rămăsesem? Prin martie, într-o zi în care am avut treabă în oraş în timpul pauzei de prânz, am văzut venind agale din capul străzii doi muncitori. Mi-au atras imediat atenţia pungile de pufuleţi Gusto ţinute lipite de salopete, ca să nu risipească nimic din preţiosul conţinut. Le luaseră probabil de la Aldi-ul de după colţ. Nu vom afla niciodată dacă erau desertul sau de-a dreptul chiar masa de prânz. Când au ajuns în dreptul meu am avut şi dovada că sunt de-ai mei, căci chiar şi vorbită cu gura plină româna rămâne română.
Şi-apoi lucrurile au devenit din ce în ce mai familiare. Echipa de pe şantier a dispărut vreo lună, revenind abia pe la sfârşitul lui Februarie. Nimic nu mişcă în jurul clădirii până spre 9:30. Cât a fost iarnă am crezut că nu pot lucra pe întuneric, dar acum e iunie şi tot după 9 apar. Un banal acoperiş în două ape avea să fie finalizat doar după multiple montări şi demontări, cu ploaia insistând să ude-n mansardă. Hidroizolaţia terasei a durat multe luni iar tubulatura de inox a sistemului de ventilaţie s-a opus cu încăpăţânare unei poziţii rectilinii, asta după ce diverse piese s-au ascuns prin şantier. Trotuarele din jurul clădirii au fost sparte, rânite şi asfaltate de mai multe ori, la fiecare nouă intervenţie fiind adăugate alte ţevi în subteran. Ceea ce se finalizează acum nu prea pare să aibă sens iar capacele de canalizare sunt la aproape o palmă sub nivelul asfaltului – perfect acceptabil la Bucureşti, căci aia e!, dar nu şi aici – semn că ciclul se va relua.
Probabil că nevestele meşterilor români din echipa lui Manole sunt în siguranţă, acasă în România. Dar o clipă de neatenţie, de care muncitorii şantierului par perfect capabili, ar putea duce la zidirea accidentală în chinuitele trotuare a vreunuia dintre consumatorii de ştim-noi-ce care-şi fac veacul prin zonă, aşteptând să sune clopoţelul la depozitul de metadonă de pe Neumarktstrasse. Nimeni n-ar băga de seamă că lipseşte unul, doar lucrările s-ar termina ca din senin.
*Să punem şi-un lung disclaimer pentru a respecta corectitudinea politică. 🙂 1. “Urmaşii meşterului Manole” este, evident, o metaforă, câtă vreme toată lumea ştie din legendă că nevasta lui însărcinată a fost zidită în peretele mănăstirii Curtea de Argeş iar el s-a făcut fântână în curtea aceleiaşi biserici, fără să lase urmaşi. 2. Ideea de “urmaşi” pleacă de la popularitatea legendei care a avut, de-a lungul timpului, generaţii întregi de followeri, mai ales că este al treilea cel mai frecvent subiect de bac, după Moara cu noroc şi Luceafărul. 3. Nu există date referitoare la procentul de promovabilitate la bac în rândul muncitorilor în construcţii din Bienne. 4. Nu ştim cu exactitate câţi români au lucrat sau lucrează pe şantierul biennez descris în această poveste, drept pentru care probabil că deficienţele organizatorice constatate nu li se pot imputa decât în mică măsură. Asta nu înseamnă că problemele nu sunt reale sau că soluţia tehnologică medievală sugerată de legenda meşterului Manole n-ar funcţiona. 5. Chiar dac-ar funcţiona, nu recomandăm.
APort 