Robert Levy – Gloria şi decăderea Anei Pauker

Trebuie să spun că nu ştiam foarte multe despre Ana Pauker, dincolo de legendele urbane ce continuă să o înconjoare, oarecum aceleaşi pe vremea comunismului sau după revoluţie. Întruchipează încă, în imaginarul colectiv, cominternistul trădător, care s-a întors în ţară “pe tancurile ruseşti” pentru a ne aduce “libertate” de la “Stalin şi poporul rus”.

Deşi responsabilităţile ei în aducerea şi implementarea comunismului în România sunt clare, bănuiam o doză semnificativă de antisemitism şi misoginism în toate poveştile care circulau despre ea. Cartea istoricului american Robert Levy prezintă nu numai viaţa şi evoluţia politică a Anei Pauker, dar oferă câteva perspective interesante şi surprinzătoare (cel puţin pentru mine) despre evenimentele care au decis evoluţia comunismului în România în anii de după război.

Provenită dintr-o familie de evrei credincioşi, descoperă de tânără şi este complet fascinată de ideologia comunistă, căreia îi va rămâne credincioasă până la moarte, în ciuda tuturor abuzurilor, a rezultatelor economice dezastruoase şi a crimelor staliniste pe care le-a trăit. Este, aşa cum aveam să descopăr din paginile cărţii, o convingere pe care au păstrat-o mulţi dintre comuniştii vremii, aceea că nu ideologia comunistă era problema ci ghinionul de a-şi fi găsit ca prim loc de implementare o ţară primitivă precum Rusia ţaristă. Exista, în epocă, o expresie folosită de comuniştii germani (“Wir werden es besser machen” – “Noi vom şti mai bine”) care exprimă elocvent această (falsă) credinţă.

Ana Pauker a fost, din convingere, o promotoare asiduă şi puternică a ideologiei comuniste, iar şcolile moscovite ale cominternului au făcut din ea o activistă extrem de eficientă. Trăind la Moscova în anii marilor epurări staliniste, a căpătat acea combinaţie de frică şi duplicitate care să-i asigure supravieţuirea. Sunt atuurile care au propulsat-o în ierarhia comunistă a României de după război, devenind ministru de externe şi fiind, pentru o perioadă, liderul partidului, poziţie la care a renunţat voluntar în favoarea lui Gheorghiu-Dej, conştientă fiind că o femeie, şi evreică pe deasupra, nu ar avea şanse să reziste prea mult ca lider suprem. Dar a continuat să exercite o poziţie de putere în partid, făcând uz de ascendentul ei intelectual şi ideologic şi de conexiunile directe cu nomenclatura stalinistă de la Moscova.

Ceea ce m-a surprins să aflu a fost că opiniile şi deciziile Anei Pauker din primii ani de după război au intrat adeseori în contradicţie cu ceilalţi lideri comunişti români dar şi cu indicaţiile venite direct de la Stalin prin intermediul comisarilor sovietici. Înainte de revoluţie erau frecvente poveştile în care Gheorghiu-Dej era prezentat drept liderul naţionalist şi patriot care s-a opus ruşilor şi kagebiştilor ce încercau să impună voinţa lui Stalin. În realitate, Ana Pauker a fost cea care s-a opus unei colectivizări accelerate şi brutale, a persecutării “chiaburilor” şi a micilor comercianţi urbani, a planurilor cincinale fanteziste sau a epurărilor barbare pornite împotriva foştilor membri ai partidelor istorice sau a foştilor combatanţi comunişti deveniţi indezirabili. Aceste poziţionări curajoase, mai apropiate de poziţia liderului iugoslav Josip Broz Tito decât de linia stalinistă venită de la Moscova, i-au uşurat lui Gheorghiu-Dej sarcina de a o compromite şi înlătura din cercul puterii. Gheorghiu-Dej este cel care a executat întocmai directivele venite de la Moscova. După moartea lui Stalin, a ales să continue linia stalinistă printr-o politică “naţională”, în încercarea de a bloca curentul reformator al lui Hruşciov, de care se temea.

Opiniile politice ale Anei Pauker au fost mai degrabă în linia celorlalţi lideri comunişti din Polonia, Cehoslovacia sau Iugoslavia, aceea de a găsi un drum propriu comunismului din ţara lor şi a evita o implementare brutală a dictatelor Moscovei. Acest curent al “comunismului cu faţă umană” nu şi-a găsit drumul la noi, fiind înnăbuşit şi înlocuit de un stalinism doctrinar, criminal şi imbecil, continuat de Ceauşescu şi care avea să aducă România, la momentul falimentului colectiv al regimurilor comuniste europene, într-o situaţie mult inferioară vecinilor noştri de lagăr.

“Gloria şi decăderea Anei Pauker” este o valoroasă carte de istorie. Avem nevoie de exact genul acesta de lucrări care să ne ajute să înţelegem mai profund şi mai obiectiv perioada comunistă.