Căldură mare, monşer!

Te-ai putea gândi că valul de caniculă care afectează întreaga emisferă nordică ar trebui să-i facă pe cei care “nu cred” în încălzirea globală mai puţin vocali. Să le închidă un pic gura, măcar până la prima zi cu 15 grade când vor putea, din nou, să constate pe facebook ce frig e. Dar pentru că probabil n-au mai fost 15 grade din Aprilie şi nu au răbdare să aştepte până în Octombrie, climato-scepticii continuă să-şi exprime public părerile chiar şi pe caniculă. Acum câteva zile cineva punea în discuţie felul în care se măsoară temperatura. Bănuiesc că domnul în cauză ştie, cu aproximaţie, răspunsul. Bănuiesc, de asemenea, că este convins că follower-ii săi nu-l ştiu şi nici nu pricep de obicei mare lucru – iată oportunitatea de AUR de a deveni pe spinarea lor europarlamentar într-o instituţie pe care, din gură, o detestă şi o contestă! Ultima convingere a celor care “nu cred” în schimbările climatice este că e vară şi e cald, că întotdeauna a fost aşa şi că toată suita asta interminabilă de coduri de la galben în sus e doar isterie media. Sunt aceiaşi care, acum ceva vreme, spuneau că nu există încălzire globală deloc. Apoi, că procentul de CO2 produs de om în atmosferă e atât de mic încât n-are legătură cu efectul de seră. Apoi, că ar cam fi, totuşi, un pic de încălzire, dar ea nu e creată de om, e doar un ciclu care se întâmplă natural. Apoi, că nu avem ce face pentru a o combate.

Adevărul este că am atins un moment în care să pretinzi că nu există încălzire globală nu te face mult diferit de cei care cred că pământul e plat. Ignoranţa, o gură mare şi-un pic de zeflemea (păi nu de-aia suntem liberi?) nu ţin loc de argumente şi nici nu schimbă consensul ştiinţific în legătură cu influenţa acţiunilor umane în încălzirea planetei.

Primul om de ştiinţă care a descoperit efectul de seră al CO2 a fost chimistul suedez Svante Arrhenius, laureat al premiului Nobel. Asta se întâmpla în 1896. Aproape 100 de ani mai târziu, în 1988, James Hansen, cercetător la NASA şi profesor universitar la Columbia, avea să tragă primul semnal de alarmă bazat pe date solide, obţinute în urma măsurătorilor şi a modelelor matematice pe care le-a dezvoltat timp de aproape un deceniu (https://en.wikipedia.org/wiki/James_Hansen). Ce s-a întâmplat din 1988 şi până astăzi? S-a vorbit din ce în ce mai mult dar s-a făcut puţin, mult mai puţin decât era necesar. Anul trecut omenirea a emis cea mai mare cantitate de CO2 din istorie. Dar a fost nevoie de propaganda ultimilor ani pentru ca lipsa măsurilor să fie dublată de un negaţionism agresiv care contestă adevărul ştiinţific. Şi bunul simţ, până la urmă, căci nu-ţi trebuie multă carte ca să pricepi că diferenţa dintre o poză cu Mont Blanc-ul din 1980 şi una din 2020 e un mare gheţar care s-a topit. Pentru că e mai cald.

Două grafice de la NASA spun totul. De fapt, spun chiar mai mult: că probabil e prea târziu şi că putem doar decide cât de mare să fie dezastrul. Primul prezintă trendul creşterii temperaturii, de la 1880 şi până azi. Chiar şi gigeii care nu ştiu cum stă treaba cu termometrele pot observa relativ uşor că există un trend evident şi consistent de creştere (le mai rămâne, încă, opţiunea cu NASA care e subordonată lui Soros).

https://climate.nasa.gov/global-warming-vs-climate-change/

Al doilea grafic prezintă evoluţia procentului de CO2 din atmosferă în ultimii 800 de mii de ani. Da, procentul creşte şi scade, dar în cicluri care durează 100 de mii de ani, nu 100 de ani. Probabil că în vreo 50 de mii de ani o să mai scadă natural, presupunând că vor mai exista păduri şi viaţă în oceane, dar nu destul. Creşterea aia, din 1950 şi până azi, este exponenţială. Să ne întoarcem sub linia aia punctată va presupune un efort colosal, presupunând că vom încerca vreodată.

https://climate.nasa.gov/evidence/

Există, nerostită, convingerea generaţiilor mai vechi că schimbările climatice nu vor avea un impact major pe durata vieţii lor. Fiind o problemă a generaţiilor mai tinere, să-şi bată capul Greta cu ea – cam asta-i atitudinea. Dar ultimele evoluţii arată o degradare mult accelerată – păduri care ard şi nu vor mai scoate CO2 din atmosferă, gheţarii şi calota glaciară care se topesc (autorităţile elveţiene au estimat o scădere de volum de 7% a gheţarilor din Alpi într-un singur an!), aciditatea, temperatura şi nivelul oceanelor care cresc, fenomenele meteo extreme. În curând lipsa apei, pierderea recoltelor, migraţia. Nu în ultimul rând, idioţenia propagandei care pune piedici până şi încercărilor timide de a face ceva în direcţia corectă. Cum o să se termine? Hai să sperăm că încă nu e clar…