Toţi cei zece spectatori din sala bieneză Beluga au rămas încremeniţi/nedumeriţi în scaune după finalul filmului, în timp ce din boxe se auzea ultimul cântec de pe coloana sonoră, “You Can’t Wake Up If You Don’t Fall Asleep” şi pe ecran defilau lent numele actorilor, producătorilor, operatorilor… Abia spre sfârşit, cam prin dreptul şoferilor, perechea de pe rândul din spatele nostru şi-a pierdut speranţa că ceva încă mai urmează, s-a ridicat şi a ieşit din sală. Câteva secunde mai târziu s-au aprins luminile.
Motivul trebuie să fi fost dificultatea de a înţelege clar despre ce a fost filmul ăsta. Adică un film de Wes Anderson care-i adună în distribuţie pe Tom Hanks (el), Scarlett Johansson (ea), Edward Norton (Fight Club), Adrien Brody (The Pianist), Matt Dillon (Crash), Willem Dafoe (The English Patient), Margot Robbie (Barbie) – ca să-i listez doar pe cei care mi se par mie mari actori – trebuie să fie un mare proiect cinematografic. Şi indiscutabil aşa arată, căci totul este, cinematografic, perfect. Decorurile care basculează permanent între film vechi, desen animat şi scena unui teatru, atmosfera anilor ’50 care nu poate să fi fost altfel atunci, atenţia pentru detalii şi modul în care filmează, jocul perfect al marilor actori, totul este producţie Hollywood la superlativ. Doar că filmul nu are sens – de fapt, filmul este OK, dar este despre punerea în scenă a unei piese de teatru care nu are sens. Mai mult sau mai puţin ca în viaţă, o colecţie de întâmplări care par fără legătură unele cu altele şi de multe ori par să apară de nicăieri şi să ducă nicăieri. Poveşti despre singurătate, hazard, neobişnuit şi complexitatea interacţiunilor umane. Interesante prin context dar care nu crează emoţie şi nici măcar un pic de empatie, doar o “intelectuală” admiraţie pentru mijloacele stilistice folosite. Dar nu neapărat pentru asta se duce lumea la cinematograf, nu-i aşa?
APort 