Ultimul post din seria asta a fost în săptămâna 14, incredibil cum trece vremea, vă sunt dator 10 melodii bune, echivalentul numărului de săptămâni în care s-a pus praful pe boxe.

Sper să-mi plătesc un pic din datorie cu ultima melodie a trupei “Firma”. Pe mine m-a ajutat să visez la mare şi la porturi pe care nu le-am mai văzut de mult şi de care mi-era dor.

Am simţit la un moment dat că aş avea nevoie de o “melodie frumoasă pentru inimă şi suflet aleasă”, aşa că m-am uitat prin tolba mea secretă de melodii româneşti şi nimic nu mi s-a potrivit mai bine decât asta. Sper să nu se supere cineva – de-o parte sau de alta a Prutului, de-acasă sau din lumea mare – că zic de Zdob şi Zdub că face muzică românească. Cine se supără a nimerit din greşeală pe la mine prin bătătură.

Aş decupa bucata aia de la sfârşit, cu trompeta, şi-aş lipi-o de imnul naţional, în primul rând pentru că merită şi-apoi pentru că nu ne-ar strica, dacă tot ne deşteptăm, s-o facem dimineaţa pe răcoare.

Poate că mai sunt săptămâni bune până să explodeze în galben câmpurile de rapiţă din drumul spre mare. Poate va mai dura până când vom putea conduce din nou printre dealurile Dobrogei. Plaja şi valurile şi lungile nopţi cu muzică live vor trebui şi ele să ne mai aştepte, probabil.

Dar nimeni nu ne poate opri să visăm.

Iniţial am intenţionat să propun pentru săptămâna asta noul hit al americanilor de la Născoceşte balauri, trupa mea favorită din ultimii ani. M-am răzgândit între timp, am început cu piese româneşti să continuăm cu piese româneşti, aşa că voilà!, melodia românilor de la The Mono Jacks:

A fost greu să aleg între variantele, superbe toate, ale acestei melodii. Am ales, până la urmă, varianta originală. S-ar putea ca vouă să vi se pară o alegere nepotrivită pentru o zi de luni. Dar eu am, întâmplător, o zi liberă astăzi, deci va trebui să o fac cât de frumoasă se poate.

Aproape c-am ratat lunea, din diverse motive, nu mi-am dat seama că s-a făcut atât de târziu! Aşa că o să scriu puţin, ca să vă las timp să ascultaţi (sau reascultaţi).

Categoric, cea mai spectaculoasă performanţă muzicală pe care am văzut-o în ultimele săptămâni a fost această înregistrare a Irinei Rimes la Urbanist Sessions, un proiect mişto de promovare a artiştilor tineri. Îmi plăcea Irina şi înainte, dar cu asta m-a cucerit definitiv.

Săptămâna viitoare ne întoarcem un pic la clasici.

“Ne ţinem de mână, fugim în lună, i-atât de uşor
Ne pierdem departe, în miez de noapte, aiurea în zbor”

Uşor pe naiba, poate pe vremuri, când a lansat Viţa de Vie piesa, astăzi aţi avea probabil nevoie de teste pcr negative valabile, declaraţii că ce treabă aveţi voi în Lună, cu ce vă deplasaţi până acolo (cu satelitul?) şi oricum asta cu ţinutul de mână este o chestie din capul locului dubioasă. Ştie cineva dacă pe Lună trebuie să stai în carantină? Nu împreună, evident – aţi vrea voi!

Ce făceam eu prin 84-85? Intram la mate-fizică cu notă mare la română, mergeam cu clasa la cules de orice nu puteau recolta ţăranii şi militarii, mă apucam de fumat, făceam pe DJ-ul pentru vecina de la unu, de la radioul pirat construit de prietenul meu O, făcând concurenţă discursurilor lui Ceauşescu cu ultimele hit-uri de la Alphaville, Stevie Wander şi Cyndi Lauper. Posibil ca ea să nu fi fost pe recepţie, dar în lumea aia mică tot oameni de radio ne numeam şi ea ne plăcea oricum şi fără să ne asculte la radio.

Practic asta fac şi acum, doar că m-am lăsat de fumat, muzica s-a mai schimbat şi chiar nu ştiu cine locuieşte la unu. Când naiba s-a făcut iar luni?

Asta e ultima mea obsesie şi m-a ajutat să trec peste ziua asta de luni pentru că am descoperit-o vineri seara şi-am ascultat-o tot weekend-ul. Şi pentru că are unul dintre cele mai stylish video-clipuri pe care le-am văzut în ultima vreme, şi nu includ aici doar muzică românească.

Mineri, poezie, muzică bună şi uite-aşa am mai trecut peste o zi de luni. Cine ar fi crezut că poate fi aşa uşor?