M-am mutat înapoi în oraş, experienţă despre care mi-am propus să scriu separat deşi, cu fiecare zi care trece, simt cum se aşează praful pe subiect. Dacă mai întârzii câteva zile va rămâne definitiv îngropat între celelalte 63 de drafturi care n-au văzut lumina (virtuală) a tiparului şi probabil că nici nu o vor mai vedea vreodată.
În plin proces de mutare fiind mi-am amintit versurile lui Topîrceanu din “Viaţa la ţară”:
Mie daţi-mi străzi pavate,
Măturate,
Daţi-mi cinematograf!
Acum am cinematograf, vreo cinci chiar, dar din păcate n-am ajuns la timp înapoi în oraş ca să văd Jocker sau Parasite. Măcar m-am dus la 1917, chiar înainte de noaptea cea mare a Oscar-urilor. Anul trecut văzusem marea majoritate a filmelor înainte de festivitate, aşa că am putut avea opinii şi filme favorite. Anul ăsta n-am văzut decât Once upon a time in Hollywood, probabil cel mai prost film al lui Tarantino şi varianta americană – cu pretenţii de Oscar, normal! – a lamentaţiei româneşti Puşca şi cureaua lată.
Aşa că pentru mine e simplu, dintre cele două, 1917 merită toate Oscar-urile din lume mai puţin pe-ăla de rol secundar masculin, pe care-ar fi corect să-l primească Brad Pitt. Continue reading
Anunţaseră ploaie, aşa că plaja, parcurile, drumurile de-a lungul râului Aare au fost mai mult pustii, lumea a rămas pe lângă casă. Ţeapă, abia dac-a picurat vreo câteva minute. Aşa că mulţi se vor fi gândit să repare un pic din duminica pierdută mergând la film, mai ales că în oraş rulează, cu vâlva de rigoare ce însoţeşte o super-producţie americană, “Once upon a time in Hollywood“, ultimul film al lui Tarantino.
Probabil că pe la 13-14 ani a început să mă preocupe intens ideea de a face sport, după ce șapte ani studiasem vioara, chestie cu care eram absolut convins că nu poți avea vreodată un cât de mic succes la fete. Ba din contră, așa ceva ar fi trădat o anume sensiblitate ce trebuia ascunsă cu orice preț. Așa că, pentru o perioadă scurtă, m-am dus la antrenamentele echipei de volei Gloria Tulcea, fără să fiu convins și simțind că nu sunt făcut pentru volei. Aproape în fiecare seară, ieșind de la sală, mă întâlneam cu antrenorul secției de box a clubului, un lungan osos cu umerii ușor aduși în față, nasul turtit și privirea aceea defocusată și ușor sticloasă a unuia care a luat prea mulți pumni în cap la viața lui. Nu mi-era clar ce văzuse la mine, poate că simțise și el că nu mă omor după volei, dar de fiecare dată când mă vedea venea spre mine cu pași mari și intra direct în subiect, încercând să mă convingă să vin la antrenamentele lui de box. Spunea că-i place c-am privire de bătăuș și mâinile lungi, mari avantaje în box. Nu prea-l credeam, căci până atunci mă bătusem rar, aproape de fiecare dată cu tipi mai răi ca mine și nu prea sfârșisem învingător. 
Puține lucruri sunt mai greu de privit decât povestea tristă a unui om foarte bolnav căruia i se irosește poate singura șansă de a supraviețui cu un tratament complet greșit. Și despre asta este filmul lui Radu Jude, despre lupta pentru viață a unui tânăr evreu bolnav de tuberculoză osoasă, internat într-un sanatoriu de la malul mării. Este, în același timp, și o parabolă despre societatea la fel de bolnavă a României (și a Europei) anilor ’30, care încearcă să se trateze de boli reale sau închipuite cu mult lăudatul panaceu al naționalismului, avându-i ca “doctori” pe Hitler, Mussolini sau autohtonul Corneliu Zelea Codreanu. Va trebui să vedeți filmul pentru a afla povestea tânărului evreu. Nu vă va fi ușor, cum ziceam, căci Jude îi refuză spectatorului orice concesie de la atmosfera noir a scenariului sau a cinematografiei. Cât despre felul în care demonii naționalismului au vindecat Europa sau au salvat România sunt convins că știți deja. 
Arnold a îmbătrânit, cred că are deja vreo trei operații pe inimă și, mai rău, a mai fost și guvernator din partea republicanilor. Jean-Claude Van Damme probabil că încă mai face filme la care nu se uită nimeni deși ar putea, cu fața aia, să facă niște șpagate mai degrabă pentru campaniile împotriva consumului de alcool. Steven Seagal și-a luat cetățenia rusească și-l pupă-n cur pe Putin nu pentru că așa-i zen ci mai degrabă ca să scape de acuzațiile de agresor sexual. Oricum nu se mai uita nici dracu la filmele lui de categoria a ț-șpea în care arată mai mult ca un Piedone îmbibat în votcă decât ca un mare sensei. Cine-a mai rămas? Poate Bruce Willis, deși, la vârsta lui, nu mai e deloc așa de greu de ucis, ar putea să rezolve problema o banală gripă. 
V-ați gândit vreodată cum ne vom descurca în viitorul nu foarte îndepărtat în care va trebui să interacționăm, în viața de zi cu zi, cu roboți ultraperformanți, dotați cu inteligență artificială care se îmbunătățește automat cu fiecare experiență pe care o trăiește oricare dintre mașinile conectate în același cloud? Cum vei face, oare, față unui robot care arată ca un om obișnuit (ori, ca să complicăm situația și mai tare, ca Scarlett Johansson) dar care nu uită niciodată nimic, care știe totul despre tine din datele culese prin mii de interacțiuni diverse, care te măsoară permanent prin nenumărați senzori și algoritmi sofisticați? Cineva care știe cum ești, cum gândești, ce simți și care va fi următoarea ta mișcare… Unii mai sarcastici vor spune că cine a fost însurat o perioadă suficient de lungă e oarecum pregătit să supraviețuiască tuturor acestor provocări. Eu, bineînțeles, nu mă număr printre ei (un disclaimer necesar, ca să evit un atac cibernetic major). 
Am avut o seară de weekend cu film românesc și o premieră absolută – prima dată când putem închiria un film de-al nostru de pe o platformă de streaming, Vimeo. În sfârșit a intrat și cinematografia românească în secolul 21 în ceea ce privește distribuția!