Am avut o seară de weekend cu film românesc și o premieră absolută – prima dată când putem închiria un film de-al nostru de pe o platformă de streaming, Vimeo. În sfârșit a intrat și cinematografia românească în secolul 21 în ceea ce privește distribuția!
Filmul a început cu subtitrare în engleză, ceea ce am respins revoltați de la început. Aveam să o punem la loc 10 minute mai târziu. Uitasem că la filmele românești (dar nu numai) nu înțelegi ce zic oamenii ăia pe ecran. Subtitrarea, totuși, îi ajută doar pe spectatorii români care pot astfel să umple golurile lăsate de sonorizare. Străinii pierd, probabil, o mare parte din plăcerea dialogurilor datorită calității dezamăgitoare a traducerii. În fine, totuși un mare pas înainte!
Am citit romanul lui Marin Preda prin ’87, într-o vreme în care ar fi trebuit să învăț pentru admiterea la politehnică, deci cititul era deopotrivă irezistibil, act de rebeliune și evadare din realitatea aia gri a ultimilor ani ai comunismului. Cartea mi-e încă vie în memorie dar nu-mi prea mai aduc aminte primul film, în care Ilie Moromete a fost jucat de maestrul Victor Rebengiuc. Continue reading
N-am rezistat tentației de a vedea un film american pe un post TV franțuzesc – deci dublat în franceză – dar căruia am putut, grație revoluției digitale, să-i schimb coloana sonoră înapoi în limba originală, cu subtitrare în franceză. Sună complicat dar nu e, așa că m-am uitat la The legend of Tarzan, varianta din 2016, deși nu-mi plac filmele cu supermani, batmani, spidermani sau wonderwomane. Copil fiind, am fost fascinat, evident, de Tarzan-ul original, scăpat ca prin minune printre degetele cenzurii comuniste și avându-l în rolul principal pe americanul Johnny Weissmuller, campionul olimpic de înot născut pe lângă Timișoara, înainte de marea Unire. Era normal ca la 10 ani să-mi placă filmele de acest gen, mai ales când restul programului TV era acaparat de marele nostru erou al junglei comuniste, născut în Scornicești. 
Am fost la Rex în Bienne să vedem The Favourite, unul dintre cele două filme date drept “favorite” la Oscarul pentru cel mai bun film de anul ăsta. Celălalt este Roma, produs de Netflix, filmat alb-negru, pe care l-am văzut acum câteva săptămâni și despre care tot ce am putut spune a fost “superb”, insuficient pentru o recenzie pe blog. Dar dincolo de lipsa mea de cuvinte filmul merită văzut și cred că are șanse reale să câștige Oscarul cel mare.
BlacKkKlansman este ecranizarea unei povești adevărate despre un polițist american de culoare care a reușit, pe la începutul anilor ’70, să se inflitreze în organizația Ku Klux Klan. Am aflat abia după ce am văzut filmul că este bazat pe fapte reale și asta doar mi-a mărit nedumerirea, căci senzația pe care am avut-o până aproape de final este că regizorul Spike Lee n-a știut de fapt ce vrea de la filmul ăsta. Afișul te conduce spre ideea că e comedie. Are pur și simplu prea multe scene comice pentru o dramă. Aproape toate personajele KKK-ului sunt caricaturale, desenate pentru a întrupa diferitele tipologii de rasiști (idiotul standard, bețiv, redus mintal și imprevizibil, criminalul potențial dornic să ucidă, politrucul ambițios și organizat care vrea să parvină și liderul semidoct, narcisist și fără scrupule). Nenumărate scene și expresii din film îl parodiază pe Trump și politica sa. Și toate astea ar fi OK dacă nu ar afecta serios dramatismul poveștii. Căci, în opinia mea, nu poți crea emoție acolo unde există hăhăială și miștouri. Filmul ratează șansa de a-și mobiliza spectatorii în jurul ideilor nobile pe care le promovează. Poate nu înțeleg eu suficient contextul din societatea americană dar chiar și așa, e o dovadă că filmul a fost făcut mai degrabă pentru ochii și urechile celor discriminați, când rasismul e o plagă ce ne interesează în egală măsură pe noi toți. 
În 2006, când a fost lansat, realizatorii Idiocracy și-au imaginat că va fi nevoie de 500 de ani pentru o societate complet cretinizată, în care IQ-ul mediu se va fi prăbușit dincolo de cota de avarie. 12 ani mai târziu și într-o lume deja înscrisă serios pe traiectoria sugerată de film, ar merita o relansare, căci la vremea lui a fost în primul rând un mare eșec financiar. Nu c-ar fi cine știe ce capodoperă cinematografică, nici pe departe, totuși cred că filmului i s-a făcut o mare nedreptate. A fost nevoie de apariția lui Donald Trump la Casa Albă pentru ca americanii să-i înțeleagă mesajul (în fine, nu chiar toți americanii, fiecare dupa putirință, cum ar fi zis Caragiale…). Succesul său târziu e probabil încă una dintre surprinzătoarele realizări involuntare ale președintelui american, a cărui prestație prezidențială nu se diferențiază semnificativ de performanța președintelui Camacho din film, fost mare campion de smackdown (wtf is smackdown?!?!) și fost star porno (normaaal!!!). 
A fost seara premierei elvețiene a filmului “The Nun”, care a avut cele mai mari încasări în cinematografele din Statele Unite în primul său weekend de după apariție. Și cum au vorbit despre el dimineață, la RTS Première, am zis să facem o nebunie și să mergem la cinematograf în mijlocul săptămânii. Trebuie să recunosc că a atârnat greu în balanță faptul că acțiunea filmului se petrece în România. Urăsc filmele de groază, cred c-am mai scris pe-aici despre asta. Dar până la urmă, la naiba, ne-am creat un brand: Dracula, hotelurile din Transilvania, moroii pe care-i mai dezgroapă din când în când oltenii din zona Dăbuleniului, fantoma statului paralel (ăsta cred că-i reality show, nu film), exorciștii amatori de la mănăstirea Tanacu sau minunile latente ale zecilor de moaște ce strălucesc în lumina lumânărilor – ei bine, avem o reputație de apărat aici. Așa că mi-am luat inima-n dinți și-am intrat la Apollo, o sală de cinema rămasă neschimbată din vremurile bune de dinainte de internet, torente, HBO și Netflix.
Mi-au trebuit 10 ani ca să văd ultimul videoclip al trupei ABBA, în care cei patru suedezi au distribuit actori ca Meryl Streep, Pierce Brosnan sau Colin Firth – asta ca să amintesc doar trei nume mari din panoplia largă de vedete ce și-au imaginat, probabil, că joacă într-un film. De fapt nici măcar nu e ultimul videoclip, între timp a apărut Mamma Mia 2, că de-aia am și decis să-l vedem pe primul, ca să-i deblocăm calea celui de-al doilea. Îl aveam înregistrat de ceva vreme dar câteva weekend-uri la rând propunerea a picat la vot, căci fetele mele îl văzuseră deja și pentru ele Enescu sau ABBA sunt la aceeași categorie, muzică clasică.
Cele mai bune fotografii ale mele au fost făcute pe film, pe vremea când foloseam un Canon AE-1 Program cu un excepțional obiectiv cu focală fixă 50 mm f/1.2. Chiar și fotografiile făcute cu Zenit-ul cumpărat “de la ruși”, în piața Obor, la începutul anilor ’90, sunt mai bune decât miile de poze făcute cu oricare dintre aparatele digitale ale ultimilor ani. Diferența – cel puțin în cazul meu – ține nu neapărat de diferențele tehnice dintre tehnologii cât de felul în care aparatul digital îți schimbă modul în care privești lumea prin acel dreptunghi minuscul al vizorului. Pe film, unde o casetă era limitată la 35 de poziții, te concentrai să captezi momentul oportun cu setările perfecte (pe care le învățai, pentru că pe vremea aia chiar aveai timp să mai înveți câte ceva, din când în când). Pe digital apeși continuu pe buton în speranța că vei prinde momentul perfect, deși rar se mai întâmplă. Tot preambulul ăsta are și n-are legătură cu filmul despre care scriu aici. Dar m-am simțit inspirat să încep așa…
Sunt curios ce-aș fi înțeles eu din filmul ăsta dacă l-aș fi văzut în copilărie. Căci pe vremea aceea – și mai ales în filmele străine pe care statul comunist decidea să le cumpere – western-urile tranșau clar problema încă din primele cadre. Știai cine-s ăia răii și cine-s ăia bunii și așa o țineau până la sfârșit, când răii erau lichidați. În funcție de film, puteau fi cowboy-ii personajele pozitive sau indienii. Maximul de complicație era să te prinzi care triburi de indieni erau “bune” și care nu.