Ce noroc pe mine! Luni de zile a rulat Parasite la Bienne şi nu m-am dus, de teamă să nu-l stric, pentru că e în coreeană şi poate nu citesc suficient de repede şi de bine subtitrarea în franceză. Şi până la urmă l-au scos şi mă resemnasem. Dar s-a întâmplat ca cei de la Cinema City-ul Sun Plaza să-l ţină în program până când s-a prezentat şi ultimul spectator din Europa: eu. Am fost absolut singur în sală, de m-au verificat stewarzii ăia de vreo două ori, să fie siguri că nu m-am plictisit şi-am plecat, când de fapt mie mi-a părut rău că s-a terminat filmul. Am ieşit cu starea aia de bine, cu sufletul plin şi sentimentul că am asistat la un lucru foarte mare…
Dacă 1917 era principalul favorit înainte de Oscaruri atunci pot spune, fără să fi văzut toate filmele selecţionate, că Parasite a meritat să câştige! 1917 e un film superb dar Parasite e o capodoperă cinematografică din absolut orice unghi l-ai privi.
Nicio metaforă nu descrie mai puternic inegalitatea economică şi socială decât treptele acelui oraş coreean. Treptele dintre oraşul de jos, îngrămădit, murdar şi aglomerat, şi oraşul de pe colină, cu străzile lui pustii, străjuite de zidurile înalte dincolo de care locuiesc cei bogaţi. Treptele care coboară în apartamentele din subsoluri şi cele care coboară în beciurile vilelor, în care numai servitorii intră. Continue reading
Am avut de sărbătorit vineri lucruri mult mai importante decât Valentine’s Day, o chestie americănească implantată la noi pe când eram deja însurat de multişor, motiv pentru care nici nu m-a prins vreodată. Aşa că am vrut pur şi simplu să vedem un film bun, fără să ne batem capul prea mult cu faptul că “Marriage Story”, drama unei familii în plin proces de divorţ, este exact opusul siropului tradiţional, garnisit cu inimioare roz şi petale de trandafir. “The Irishman”, cealaltă opţiune, ar fi fost pur şi simplu prea lung după o săptămână challenging, ca să zic aşa. 
M-am mutat înapoi în oraş, experienţă despre care mi-am propus să scriu separat deşi, cu fiecare zi care trece, simt cum se aşează praful pe subiect. Dacă mai întârzii câteva zile va rămâne definitiv îngropat între celelalte 63 de drafturi care n-au văzut lumina (virtuală) a tiparului şi probabil că nici nu o vor mai vedea vreodată.
Anunţaseră ploaie, aşa că plaja, parcurile, drumurile de-a lungul râului Aare au fost mai mult pustii, lumea a rămas pe lângă casă. Ţeapă, abia dac-a picurat vreo câteva minute. Aşa că mulţi se vor fi gândit să repare un pic din duminica pierdută mergând la film, mai ales că în oraş rulează, cu vâlva de rigoare ce însoţeşte o super-producţie americană, “Once upon a time in Hollywood“, ultimul film al lui Tarantino.
Probabil că pe la 13-14 ani a început să mă preocupe intens ideea de a face sport, după ce șapte ani studiasem vioara, chestie cu care eram absolut convins că nu poți avea vreodată un cât de mic succes la fete. Ba din contră, așa ceva ar fi trădat o anume sensiblitate ce trebuia ascunsă cu orice preț. Așa că, pentru o perioadă scurtă, m-am dus la antrenamentele echipei de volei Gloria Tulcea, fără să fiu convins și simțind că nu sunt făcut pentru volei. Aproape în fiecare seară, ieșind de la sală, mă întâlneam cu antrenorul secției de box a clubului, un lungan osos cu umerii ușor aduși în față, nasul turtit și privirea aceea defocusată și ușor sticloasă a unuia care a luat prea mulți pumni în cap la viața lui. Nu mi-era clar ce văzuse la mine, poate că simțise și el că nu mă omor după volei, dar de fiecare dată când mă vedea venea spre mine cu pași mari și intra direct în subiect, încercând să mă convingă să vin la antrenamentele lui de box. Spunea că-i place c-am privire de bătăuș și mâinile lungi, mari avantaje în box. Nu prea-l credeam, căci până atunci mă bătusem rar, aproape de fiecare dată cu tipi mai răi ca mine și nu prea sfârșisem învingător. 
Puține lucruri sunt mai greu de privit decât povestea tristă a unui om foarte bolnav căruia i se irosește poate singura șansă de a supraviețui cu un tratament complet greșit. Și despre asta este filmul lui Radu Jude, despre lupta pentru viață a unui tânăr evreu bolnav de tuberculoză osoasă, internat într-un sanatoriu de la malul mării. Este, în același timp, și o parabolă despre societatea la fel de bolnavă a României (și a Europei) anilor ’30, care încearcă să se trateze de boli reale sau închipuite cu mult lăudatul panaceu al naționalismului, avându-i ca “doctori” pe Hitler, Mussolini sau autohtonul Corneliu Zelea Codreanu. Va trebui să vedeți filmul pentru a afla povestea tânărului evreu. Nu vă va fi ușor, cum ziceam, căci Jude îi refuză spectatorului orice concesie de la atmosfera noir a scenariului sau a cinematografiei. Cât despre felul în care demonii naționalismului au vindecat Europa sau au salvat România sunt convins că știți deja. 
Arnold a îmbătrânit, cred că are deja vreo trei operații pe inimă și, mai rău, a mai fost și guvernator din partea republicanilor. Jean-Claude Van Damme probabil că încă mai face filme la care nu se uită nimeni deși ar putea, cu fața aia, să facă niște șpagate mai degrabă pentru campaniile împotriva consumului de alcool. Steven Seagal și-a luat cetățenia rusească și-l pupă-n cur pe Putin nu pentru că așa-i zen ci mai degrabă ca să scape de acuzațiile de agresor sexual. Oricum nu se mai uita nici dracu la filmele lui de categoria a ț-șpea în care arată mai mult ca un Piedone îmbibat în votcă decât ca un mare sensei. Cine-a mai rămas? Poate Bruce Willis, deși, la vârsta lui, nu mai e deloc așa de greu de ucis, ar putea să rezolve problema o banală gripă. 