Blonde

De vreo săptămână îmi tot împingea Netflix filmul ăsta în faţă. Trending now, Number 1 in Switzerland, printre primele filme listate la multe categorii plus emailuri zilnice care să-mi spună că a apărut şi că e apreciat de telespectatori. Aşa că m-am uitat. Şi nu mi-a plăcut, din mai multe motive. Filmul este adaptat şi regizat de Andrew Dominik după romanul cu acelaşi nume al scriitoarei Joyce Carol Oates. Nu am citit cartea, o “biografie ficţională”, deci voi comenta doar ce am văzut în film. Sunt trei lucruri pe care filmul încearcă să le scoată în evidenţă şi, după părerea mea, ratează magistral la fiecare dintre ele.

Tot filmul e construit pe imaginea unei Marilyn Monroe complet instabilă psihic încă din tinereţe, o femeie copleşită de dramele reale ale copilăriei, de schizofrenia propriei mame, de abuzurile pe care le-a îndurat de-a lungul vieţii. Se insistă atât de mult pe tema asta încât m-am întrebat de-a lungul filmului dacă oamenii din spatele camerei de filmat chiar şi-au înţeles personajul. Ceea ce a făcut-o celebră pe Marilyn Monroe, dincolo de frumuseţea fizică şi de un talent actoricesc nu chiar ieşit din comun, a fost o senzualitate irezistibilă, dincolo de standarde şi de clişee. Femeia asta respira sex appeal prin toţi porii, un fel de chimie complicată pe care mi-ar fi imposibil s-o explic. Dar de un lucru sunt sigur. Atracţia asta merge dincolo de aspectul fizic, ne e programată adânc în gene şi sunt convins că percepţia de sănătate face parte din ea. Boala mentală devine adesea clişeul de care abuzează mai cu seamă cei care nu pricep prea mult, atunci când nu e doar eschivă sau scuză ieftină.

Nu mi-a plăcut nici felul în care este prezentat abuzul, fie el de putere sau sexual. Da, Marilyn Monroe a avut ghinionul de a fi o femeie frumoasă care şi-a dorit o carieră într-o lume şi într-o vreme a “bărbaţilor puternici”. A fost, sunt convins, abuzată adesea. Dar în film abuzurile astea sunt prezentate brutal şi aproape propagandistic. Abuzul nu trebuie să fie neapărat un viol grotesc pentru a fi inacceptabil. E mult mai mult decât atât, dar pentru asta e nevoie de un nivel mai subtil de empatie, de înţelegere chiar, care, din păcate, lipseşte.

Şi-apoi, filmul abuzează, uneori insuportabil, de imaginea fizică a lui Marilyn. Ana de Armas este o actriţă talentată şi frumoasă, dar sunt rare momentele din film în care ai impresia că o vezi pe Marilyn prin ea. Nu e numai vina ei, are probabil mai multă legătură cu acea înţelegere profundă a subiectului de care vorbeam mai sus. Din păcate, atât poate să iasă dintr-un personaj construit între problemele ei psihice şi atuurile ei fizice. Sigur, cum ziceam, atracţia fizică pe care o exercita a făcut-o celebră. Dar, fără să mă fi interesat foarte tare, Marilyn Monroe a fost mult mai mult decât atât. Mult mai mult decât o “Blondă”.