Fast & Furious 7. LOL!!!

N-aş începe cu motivul pentru care m-am uitat la filmul ăsta. S-o luăm întâi cu lucrurile simple, evidente, introduse în scenariu pentru înţelesul sandilăului de rând.

În film, toţi ăia bunii şi adevăraţii conduc maşini americane. Dodge-uri Charger din ’70 modificate la ei în garaj, Chevrolet-uri Camaro, Jeep-uri Wrangler, Rovere militare blindate, în general maşini cu motoare de 6 litri şi de la 2 tone-n sus, care n-au loc să întoarcă şi nici unde să parcheze pe străzile oricărui oraş european obişnuit. Dar americanul de rând nu s-a fugărit niciodată cu taximetrişti pe străduţele şi în aglomeraţia Bucureştiului, deci în mintea lui tractoarele americane sunt reginele street race-ului. Ăia mai negri sau mai asiatici (dar care stau, ascultători, de partea bunilor) mai au voie şi câte-o japoneză, câte-un Subaru sau câte-o Toyota, pentru diversity, asta pentru că toată lumea ştie că alea sunt maşinile banale ale papagalilor, stângiştilor sau săracilor.

Ăia răi, în schimb, care întâmplător sunt toţi străini, nu ştiu să conducă şi au gusturi îndoielnice în materie de maşini, merg, deloc surprinzător, cu brand-uri europene. Mercedes-uri de toate soiurile, BMW-uri, Maserati, cei cu-adevărat luzări Audi-uri…

Ce-am mai observat: maşinile americane, mai ales modelele din anii ’70, sunt întotdeauna mai cool, mai rapide, mai fiabile, mai rezistente şi mai bulletproof decât alea europene. Probabil consumă un pic mai mult, poate dublu sau triplu, dar asta contează numai pentru papagalii săraci şi stângişti, care-o ţin langa cu schimbările climatice.

Cumva similar maşinilor, eroii americani gen Vin Diesel sunt numai muşchi şi vitamine. Cu cît eşti mai mult peste suta de kile (de muşchi) cu atât alergi mai repede, conduci mai cu viteză şi, în general, te mişti mai agil. Nimeni nu poate înţelege de ce echipele din formula 1 insistă să-i angajeze pe piticii ăia skinny ca să le conducă maşinile alea ne-americane.

N-am fost chiar foarte atent tot filmul, convins fiind că până la urmă binele învinge. Pentru cei care fac la fel, câteva ponturi. Când e muzică dramatică sunt scene cu bătaie. Dacă se aud motoare ambalate, în fine, asta e clar. Dar dacă e muzică rap atunci e musai să vă uitaţi, că dansează gagicile alea mişto şi îmbrăcate sumar, înainte de cursă. Nu, nu e sexist, e doar prea cald de la motoarele alea încinse.

Câteva menţiuni, totuşi… Michelle Rodriguez, pe care am remarcat-o prima dată în Avatar, joacă superb, ca de obicei. E păcat că trebuie să te uiţi la aşa un film prost ca s-o mai poţi vedea pe ecran. Dar nu de asta m-am uitat la film ci, oricât de stupid ar suna, pentru un pic de motivaţie pentru alergarea mea lungă de mâine dimineaţă.

Şi mai e ceva ce merită menţionat. Finalul a fost emoţionant pentru un film de genul ăsta, un tribut adus lui Paul Walker, actorul ce avea să moară înainte de lansarea filmului, într-un accident de circulaţie, într-un Porsche condus de altcineva cu peste 130 km/h într-o zonă cu limitare de 70. Ulterior accidentului, tatăl actorului i-a dat în judecată pe moştenitorii şoferului şi ambele familii pe producătorul maşinii, Porsche (firmă europeană…) pentru vicii de fabricaţie. Şi toate astea s-au întâmplat înainte de Donald Trump, când America nu era încă mare din nou.