Corcoduşe carpatine

Plimbându-mă deunăzi printr-un supermarket din Bienne am constatat cu surprindere că cel mai scump fruct din galantarele elveţiene, mai scump chiar decât trufandalele exotice ale Africii sau Americii latine, este banala (la noi) corcoduşă. Şi asta mi-a adus imediat în minte corcoduşul crescut de capul lui în poarta casei mele de la ţară, de-acasă din România. Crescut dincolo de gard, în stradă, iniţial am zis să-l tai, că era sălbatic şi risca să-mi strice gardul, nu mai zic că nu se potrivea cu pretenţiile mele de arhitect peisagist în căutarea unei oaze romantice, de o sălbăticie studiată, garnisită cu plante rafinate, care mai de care mai ornamentale. Aleea care duce la casă e străjuită de patru arbori superbi de fasole indiană (catalpe), a căror aliniere perfectă este persiflată de corcoduş, care s-a pus obraznic în fruntea lor. Am tot amânat, am tot amânat… dar până la urmă mi-a fost milă de el şi l-am lăsat. Am regretat mai târziu, când a început să facă din abundenţă nişte fructe mici şi galbene, care evident că lăsau o mizerie de nedescris chiar în faţa porţii şi umpleau maşinile parcate sub el de seva aia cleioasă şi dulce a fructelor plesnite de prea mult soare. Noroc cu vecina, amabila doamnă P, care la un moment dat m-a întrebat dacă poate să culeagă fructele căzute pe jos. I-am mulţumit bucuros, mi-a luat o piatră de pe inimă, eu credeam că le dă la animale. Aveam sa aflu mai târziu, după ce culesul s-a extins la pomii fructiferi din curte – mere, pere, caise, prune, toate la gramadă – că sfârşeau de fapt într-un cazan de ţuică.

Dar corcoduşele nu erau amestecate, căci specialitatea casei este o ţuică de corcoduşe extrem de parfumată (doar dacă e gustată pe loc, acolo la ţară, altfel vraja dispare). Copacul de la drum chiar face corcoduşe bune, că le-am şi gustat într-un an. Dar şi mai bune sunt cele ale celuilalt corcoduş, din curte, şi-ăla cu povestea lui. Îl cumpărase taică-meu din piaţă, de la un ţăran din Budeşti care s-a jurat cinci minute că-i prun carpatin altoit (cum altfel!). S-a dovedit la fel de carpatin ca Rex, maidanezul pitic al vărului meu, cumpărat de pe marginea drumului, în Rucăr, de la un cioban dâmboviţean la rândul lui la fel de cioban ca ciobănescul Rex. Poate o să trebuiască să ne gândim serios, într-o bună zi, de ce lucruri ce par atât de autentic carpatine cât sunt mici se transformă, atât de des, în fiinţe complet lipsite de nobleţe, cu care până la urmă învăţăm să convieţuim. Sau chiar mai mult de-atât. În fine, să nu divaghez, prunul altoit a rămas mic şi ţepos, refuzând să facă vreun fruct cale de mai mulţi ani, până când a explodat de-odată în sute de bombiţe galbene, probabil pentru că auzise – şi luase în serios de data asta – ameninţarea maică-mii că-i ultimul an în care mai tolerează un pom sterp în livada lăsată în grija ei. Mă întreb dacă tatei i-ar fi plăcut corcoduşele alea sau s-ar fi împăcat cu ideea că a fost înşelat în fabulosul târg duminical din Budeşti.

Poate-ar trebui să iau nişte butaşi sau nişte sâmburi de la copăcelul ăsta – era să-i zic mioritic, da-i carpatin – şi să le dau ăstora de-aici, din Elveţia, să vândă cu 10 franci kilul şi să se umple de bani. Sau, de ce nu, să deschid o firmă de import-export şi să inund piaţa elveţiană de fructe bio, galbene şi dulci, care-ţi pătează maşina şi-ţi parfumează ţuica şi, în unele zile mai norocoase, chiar şi viaţa.

Poate aşa o să şi fac, când voi putea parca din nou maşina în faţa porţii ăleia.