Push!

Apăruţi brusc de nicăieri, au urcat vertiginos, după numai vreo două sau  trei şedinţe, în topul competitiv al celor mai antipatici clienţi ai sălii din Bienne. Par aroganţi, se comportă de parcă toată lumea e a lor, au feţe de interlopi, sunt malaci şi graşi în acelaşi timp, sunt gălăgioşi, cel care umblă numai în maieuri decoltate e plin de coşuri pe piept şi pe spate – efect secundar frecvent al consumului de steroizi – iar ăilalţi doi se cred Kai Greene şi, într-o sală în care de obicei este prea cald, sunt îmbrăcaţi cu pantaloni şi hanorace grele de bumbac şi poartă fesuri negre, securizate de căştile audio masive puse pe deasupra. Nu folosesc prosoape, vorbesc indiferenţi între ei în jurul câte unui aparat în timp ce alţii aşteaptă, iar când se mută, într-un final, îl lasă încărcat cu tone de discuri pe  care ar fi trebuit să le pună înapoi pe rastel. Iniţial am crezut că sunt albanezi – în fine, denumirea generică pe aici a emigranţilor proveniţi din fosta Iugoslavie, refugiaţi în Elveţia în timpul războiului – deci albanezi ziceam, ca marea majoritate a tipilor din sală care nu sunt africani sau asiatici. Cel puţin aşa arată, dar până la urmă nu contează de unde sunt… Nişte mitocani…

Au venit lângă mine, şi-au umplut haltera cu discuri de 20 de kilograme şi ăla în maieu s-a aşezat pe bancă, sub bara de fier. Greutatea e imensă pentru el, imposibil să reuşească să împingă atât de mult. Mişcă haltera cam 5 centimetri în sus şi în jos, mimând mişcarea ce ar fi trebuit să coboare amplu până deasupra pieptului. Probabil că ar putea împinge corect abia jumătate din ce încearcă el acum. De pe margine, colegii observă că e aproape de colaps şi-l încurajează să încerce mai vârtos.

–Push! Push! Push!

Strigătele de susţinere se aud probabil din stradă. Toată sala aruncă priviri ucigătoare spre ei, în timp ce mai mult ca sigur că-i înjură în gând, fiecare pe limba lui. Push, ai? Mă abţin să nu zâmbesc, gândindu-mă la abdomenul umflat al tipului, gata să nască chintalul de fier. Arată, de altfel, ca şi când ar fi în chinurile facerii…

–Push! Hai, frate! Push!

Simt şi eu, brusc, cum e să ai 100 de kilograme pe piept.