Doina Ruşti – Homeric

Pe când eram copil ţin minte că-mi doream creionul fermecat din “Lolek şi Bolek”, un desen animat polonez care, surprinzător, nu fusese considerat obscurantist de către cenzura comunistă aşa că eram lăsaţi să-l vedem. Desenau băieţii ăia ceva pe un perete şi brusc desenul căpăta viaţă, devenind acel obiect în realitate. Visam la pistoale, maşinuţe şi biciclete, fără să realizez că talentul meu la desen ar fi făcut, probabil, din creionul fermecat un imens motiv de frustrare. Am tocit multe creioane până să ajung să am o maşină şi, deşi mintea mea desena BMW-uri, nu mi-a ieşit decât o Dacie Supernova. A fost prima şi ultima dată când am crezut în magie, deşi, sincer, aveam s-o întâlnesc de-a lungul timpului de câteva ori – dar nu-i tot aia. N-am crezut nici în moroi, deşi poveştile olteneşti ale străbunicii mele despre vecinii ei morţi care-şi făceau încă veacul pe uliţele satului erau al naibii de credibile. Dar nu mă făceau să-mi fie frică să ies noaptea din casă, mai ales dacă Pichi, maidanezul crăcănat al bunicilor, mi se încurca printre picioare de cum ieşeam pe uşă. Şi, sincer, nici în cele sfinte nu cred, deşi încerc să mă ţin bun creştin. Dar asta n-are importanţă, cum bine mi-a explicat mie acum mulţi ani, la o băută, un student care făcea teologia ca a doua facultate după ce ingineria nu-i oferise mântuirea, căci dacă nu mergi la biserică şi nu te împărtăşeşti tot în iad o s-ajungi. Aşa c-am luat-o şi eu mioritic, cesă-ifacin-aicesă-ifaci, şi m-am resemnat cu viaţa mea păcătoasă.

Dar când citesc cărţile Doinei Ruşti mă încearcă de fiecare dată, pe lângă bucuria intelectuală a unei lecturi superbe, şi un regret amar. Am făcut eu pe grozavul în recenzia (în fine, n-a fost chiar recenzie) la Mâţa Vinerii dar, în adâncul sufletului, m-am întrebat mereu cam cât de mult am pierdut din substanţa textului doar pentru că nu cred în lumile astea fantastice. Deşi cea din “Homeric” e pur şi simplu sublimă. Mintea mea a încercat permanent să recreeze acel Bucureşti de acum câteva secole, din vremea când Cotroceniul era încă acoperit de pădure şi de magie, când lumea avea rost şi magia se mai întâmpla să fie şi de partea dreptăţii. Mi-e dor adesea de Bucureştiul de astăzi, departe fiind de-acasă. Dar poate tocmai distanţa m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de Bucureştiul acela de basm din paginile Homericului, de mahalalele şi oamenii lui, de stridenţe, mirosuri şi fantasme şi de pasiunile lui nestăpânite.

De când am terminat cartea mă tot gândesc ce-aş alege, de-ar fi să aleg între un elixir (magic, fireşte) care te-ajută să citeşti trecutul în ochii fiecărui om sau unul care, din contră, te lasă să-i vezi viitorul. Şi constat cu o oarecare resemnare că cel mai probabil aş alege, prosteşte, să văd trecutul, poate dintr-o curiozitate nestăpânită şi poate din credinţa că ştiind ce-a fost aş fi mai fericit încercând să schimb viitorul într-unul o fărâmă mai bun.

N-am nevoie, totuşi, de nici o poţiune magică pentru a prezice, clar ca bună ziua, că oricine va citi cartea asta se va bucura şi se va simţi un pic mai fericit.