După Sapiens, a lui Yuval Noah Harari, am redescoperit plăcerea de a citi istorie. În plus, am realizat cât de importantă este viziunea de ansamblu asupra diverselor curente și evenimente istorice fără de care, altfel, există riscul de a te poziționa partizan, de a te lăsa influențat de inevitabila istoriografie cu tentă naționalistă sau pur și simplu de a-ți forma o imagine mărginită, îngustă, care ignoră importanța epocii istorice, cu sofisticatele ei interdependențe globale.
Cu cele de mai sus în minte, mi-am propus să recitesc istoria unor momente cruciale, nemaifiind foarte sigur nici de veridicitatea, nici de obiectivitatea unor informații primite în școală (rescrise în cheia naționalist-comunistă și limitată a regimului) sau asimilate la grămadă, oarecum nestructurat și din surse nu întotdeauna solide în perioada de efervescență a anilor 90.
“Drumul spre iad”, cartea lui Ian Kershaw – un reputat specialist în istoria Germaniei și a ascensiunii lui Hitler la putere – este o radiografie excepțională a Europei începând cu 1914, înainte de izbucnirea primului război mondial, și până în 1949, mult după cel de-al doilea război mondial, când structura Europei postbelice se cristaliza deja în rivalitatea dintre est și vest ce avea să devină războiul rece.
Lucrarea prezintă atât curentele politice comune care au influențat lumea politică și marile mase de oameni din majoritatea statelor europene cât și specificitățile fiecărei țări în parte, în succinte prezentări ale evoluțiilor politice ale fiecărui stat.
Ceea ce m-a frapat, ceea ce bănuiam de mult, ceea ce observ că se întâmplă încă în zilele noastre, este convergența ideilor politice de-a lungul Europei, fie că sunt bune sau rele, progresiste sau reacționare, lăsate să se exprime deschis sau reprimate agresiv. Că e vorba de recrudescența naționalismului reacționar, de conservatorismul gata să accepte derapaje democratice grave pentru păstrarea unor avantaje economice sau de clasă, de amenințarea comunismului de după revoluția bolșevică sau de rezistența aproape fără de speranță a liberalismului moderat și democrat, toate aceste fenomene s-au remarcat în majoritatea statelor europene. Democrația a rezistat mai mult în statele unde ea era bine consolidată, unde economia era mai bine dezvoltată iar decalajele dintre bogați și săraci mai reduse. Deși toate mișcările naționaliste clamau excepționalismul național al țării de baștină, felul în care s-au dezvoltat, agenda publică, modul politic violent de acțiune au fost ca trase la indigo și s-au inspirat una de la cealaltă, fie că vorbim de fasciștii italieni, naziștii nemți, legionarii români, ustașii croați sau horthyștii maghiari.
Citind paginile cărții, în special partea descriind perioada de dinainte de al doilea război mondial, am trăit adesea cu un sentiment neliniștitor de actualitate, de parcă nu lecturam o carte de istorie ci urmăream BBC sau CNN. Este surprinzător cât de puțin am învățat din experiența celor două războaie mondiale și, mai ales, cât de puțin am evoluat, pe alocuri, în gândire. Este absolut îngrijorătoare ușurința cu care merg unii, astăzi, în aceeași direcție care duce la conflict.
Și o altă mare constare care m-a șocat și pe care îmi permit să o scot în evidență aici este despre ușurința cu care o democrație autentică se transformă într-o democrație iliberală și, eventual, în dictatură. Este incredibil cât de puțină putere au cetățenii față de propriile vieți și destine, dincolo de un anumit punct de inflexiune la care se ajunge în pași mici și aproape pe nesimțite. Marile puteri europene nu și-au dorit primul război mondial și totuși au fost târâte, una câte una, în vârtejul devastator al conflictului. Germanii nu și-au dorit al doilea război mondial și totuși s-au trezit târâți implacabil în el doar pentru că s-au lăsat seduși de Hitler și de mașina lui de propagandă. Cum a fost posibil ca atâția oameni să creadă că o victorie împotriva tuturor ar fi posibilă – și mai ales durabilă – încă rămâne un studiu de caz privind efectele manipulării și cum conflictul și “obligativitatea” patriotismului suspendă orice opoziție rezonabilă la ideologia dictaturii. De partea cealaltă, ororile comunismului, absurditatea criminală dublată de incompetența crasă a regimul lui Stalin sunt deasemenea prezentate pe larg în carte.
Felul în care este prezentată istoria celor două războaie mondiale în “Drumul spre iad” este probabil felul în care școlile de pretutindeni ar trebui să-i învețe pe copii despre aceste conflicte devastatoarea care au schimbat fața Europei și a lumii. Din păcate, asta nu se întâmplă și este probabil principalul motiv pentru care istoria riscă să se repete.
APort 
Nu-i asa? Este fascinant din perspectiva psihologica sa intelegi cum se lasa o tara sedusa de grandomania unui singur om, cum au fost Napoleon, Hitler, Stalin, sa-i urmeze in ciuda altor valori morale individuale si totusi multimea are regulile ei, nu doar matematic, dar Gustav Le Bon o explica si psihologic.
LikeLiked by 2 people
Sa zicem ca efervescenta revolutiei franceze ar explica razboaiele napoleoniene. Sa zicem ca teroarea stalinista a distrus orice opozitie. In cazul nemtilor, ei l-au adus pe Hitler mai mult sau mai putin democratic. Au negat evidentele, au intors capul in fata unor crime oribile, au crezut in povestea armatei germane neinvinse in primul razboi mondial, au crezut ca razboiul nu va incepe, apoi ca va fi limitat geografic, apoi ca va fi scurt… Ideea e ca, de la un punct incolo, nu mai e cale de intors, si sa vrei. Nu te mai lasa ceilalti. Daca ne uitam astazi, germanii din vest si-au invatat lectia. Dar multe alte tari nu…
LikeLiked by 2 people
Un popor nu este o masa omogena. Un popor este o multime de elemente aparent legate intr-o materie care de la distanta pare a fi ceva legat. Sigur, ne leaga spatiul geografic, anumite elemente de cultura (muzica si dansul), dar in primul rand limba. Totusi, istoria se traieste zi de zi, iar ea devine istorie scrisa si invatata doar de la generatia urmatoare. Ea este filtrata prin prisma invingatorului (altii au spus ca istoria e scrisa de invingatori, nu eu) si invatata de copii, de nepoti si de “nepotii nepotilor nostri”. Poporul roman are o memorie la fel de buna ca a mea: imi amintesc parca numai chestiunile nesemnificative. O discutie auzita intr-un compartiment de tren la vreo patru ani dupa decembrie ‘89, mi-a relevat nu doar faptul ca nu mai conteaza prin ce am trecut, dar nici ca nu ne pasa incotro ne indreptam: “eu le-am spus copiilor mei ‘foarte bine, mama, distrati-va, ca am muncit noi destul’”. Asta ii spunea o femeie (nu o pot numi nici doamna, nici femeie simpla, pentru ca nu parea a fi nici una, nici alta) alteia ca ea. Copiii primeia aveau cam 27, 28 de ani, dar nu lucrasera pana la acea varsta. Asadar, nici ca ne pasa prin ce am trecut, nu ne pasa ca am mers in directia gresita, nu conteaza ca Europa ne arata drumul cautat de secole, gasit si acum impartasit si cu noi… Eu nu am sperante de bine pentru Romania, nici ca tara, nici ca natiune. In curand golul lasat de populatia care nu a mai avut rabdare (pe buna dreptate, nu avem decat o viata) sa astepte vremurile (iluzorii) mai bune, va fi umplut de indivizi ale altor natii. Ne vom dilua, ne vom transforma, vom deveni altceva decat suntem acum. De fapt, habar n-am; nu sunt sociolog. Bat si eu campii…
Am impresia ca hamsterul se crede pașă intr-o democratie otomana (asa mi-a venit sa scriu), dar deosebirea fata de tara de la Bosfor incolo (“incolo” din perspectiva mea de pe acest scaun din care privesc Dunarea) este ca noi am apucat sa intram in Uniunea Europeana (ca in NATO suntem si noi si ei). Totusi, prin faptul ca sunt multi ignoranti, multi dezinformati si multi care se informeaza din surse dubioase, sau care asculta doar jumatati de informatii, nu e de mirare că carisma hamsterului are efect (am scris intentionat cacofonia). Eu sunt dezgustat de ceea ce vad, dar sunt sigur ca la fel de dezgustati sunt si cei carora le place hamsterul. Nu, nu vom invata! Unele evenimente se succed cu o periodicitate de zeci de ani, incat generatia care retraieste acelasi fenomen nu se va mai pregati pentru ce va sa vina, asa ca fenomenul va lovi din nou. Sunt multe de spus. Mai ales cand ai trait mai multe evenimente pe parcursul mai multor epoci politice si sociale (in cazul tau as zice si in diverse zone geografice). Ma opresc.
Astazi tocmai am auzit de o carte care se leaga putin de perioada din cartea recenzata de tine: Sub un cer sângeriu, scrisa de Mark Sullivan, aparuta la Editura trei.
LikeLiked by 1 person
Da, si eu cred ca nu s-a facut suficient ca sa ne invatam propria lectie a istoriei. De fapt, cum scriam, cred ca ar trebui sa invatam in principal istoria globala si sa nu lasam propagandistii sa ne devieze fix de la acea intelepciune de care avem nevoie ca sa evitam sa dam iar cu capul de prag data viitoare. Evolutia perceptiilor si a atitudinilor dureaza mult si este nevoie de efort sustinut, pe mai multe planuri. Sunt optimist, lucrurile se schimba, dar incet. Sunt si momente cand o mai iei inapoi, dar per total sper sa mergem inainte. Multumesc de recomandare, o sa ma uit dupa cartea asta…
LikeLiked by 1 person
Cand merg in concediu in strainatate, am si eu un sentiment de bine si de optimism! Dar imi trece cand se termina concediul…
LikeLiked by 1 person
Stiu ce zici si nu mi-e clar daca eu chiar cred sau doar vreau sa cred, imi impun o atitudine optimista si increzatoare in viitor. Dar apropo de concediu, luni ma voi reintoarce la munca si optimismul meu e la cota de avarie… 🙂
LikeLiked by 1 person
Decanul ne spunea ca ramasul in tara si plecatul afara e ca o balanta; aici ai rudele, acolo ai banii…
LikeLike