Windsurfing

Un rival a intrat în spațiul lui aerian. Cred că venea de pe versantul celălalt al muntelui și probabil că l-a interceptat deasupra Boujean-ului, în marginea Bienne-ului. A zburat direct spre el, într-un picaj agresiv și determinat. S-ar fi ciocnit probabil dacă celălat n-ar fi virat brusc spre dreapta, mișcare urmată de un picaj scurt care i-a dat un pic de timp să-și pregătească contraatacul. Au zburat în paralel pentru câteva zeci de secunde. De la distanța de la care priveam scena nu-mi puteam da seama cât de aproape sunt unul de celălat. Păreau zeci de centimetri dar e posibil să fi fost mai mult. Au continuat ceea ce piloții avioanelor de vânătore numesc dogfight pe deasupra Bienne-ului câteva minute bune, până când rivalul s-a dat bătut, a coborât în picaj din înaltul cerului și a fugit peste Jura, pe deasupra caselor din Macolin. L-a urmărit o perioadă, să fie sigur că a înțeles că nu are ce căuta în cerul lui, dar a preferat să urmeze marginea lacului și să se întoarcă în zona lui preferată de zbor, de-a lungul râului Aare, peste Brugg și pădurile de lângă Bellmund.

Suntem vecini, îl văd aproape în fiecare zi ridicându-se din pădurea de la marginea satului peste câmpurile fermei. Câteodată o cioară încearcă să-l provoace zburând în jurul lui și făcând tot felul de giumbușlucuri ca să-i atragă atenția și să-l provoace. De obicei o ignoră, rareori face o acrobație bruscă și agresivă care-o convinge pe cioară că jocul s-a terminat și că trebuie să plece. De cele mai multe ori doar zboară calm și ușor tot mai sus, până când altitudinea impune respectul cuvenit. Adeseori privește puținii trecători din vârful unui par înalt care separă pășunea de câmpurile cultivate de lângă râu. E mare, are aproape mărimea unei găini, deși când plutește maiestuos pe deasupra tuturor, departe, foarte departe de tot și de toate, nu pare atât de mare.

Ca și mine, iubește vântul și vremea ploioasă. Pe furtună știu că e întotdeauna acolo deasupra, făcând wind surfing, și tot acolo sunt și eu, cu sufletul plutind alături de el printre nori, deși altfel urăsc să zbor. Se ridică până aproape de norii grei și de acolo face cercuri largi sau plonjează brusc în hău, doar pentru a lăsa vântul, câteva secunde mai târziu, să-l ducă înapoi în înaltul cerului.

Am alergat acum câteva săptămâni de-a lungul râului pe o astfel de vreme. Ploua mărunt și bătea un vânt care–ți intra adânc în oase. La dus, trei kilometri până la primul pod, a fost ușor, aproape am zburat. Dar apoi a trebuit să vin, pe malul celălalt al râului Aare, cu vântul acela turbat făcând orice să mă oprească. Am plutit, am simțit stropii de ploaie biciuindu-mi fața și m-am bucurat de fiecare pas pe care l-am făcut înfruntând natura. Mi-am adus aminte de vânturile Dobrogei mele de care îmi e atât de dor. Și șoimul a venit deasupra mea, plutind în paralel cu mine pentru câteva minute bune, coborând la doar câtiva metri de capul meu și apoi ridicându-se înapoi, jucându-se cu palele de vânt. Nu era o întâmplare, chiar se juca cu mine și încerca să mă impresioneze.

Cănd am ajuns la pod am ridicat mâinile de-asupra capului, în semn de salut, iar vântul mi-a împins brațele înapoi în ceva ce-a semănat a bătaie de aripi. A făcut și el la fel, virând dreapta în direcția opusă și s-a înălțat înapoi printre norii de deasupra Bienne-ului. Îmi place să cred că și lui i-a plăcut windsurfing-ul  alături de mine.