Centrul Vechi

Am început să descopăr cu adevărat Bucureștiul prin ’87 și m-am mutat definitiv în oraș în ’89, trei luni înainte de Revoluție. La vremea aia și în lumea mea mică nimic nu putea fi mai diferit și mai opus Tulcei mele natale așa că la început nu mi-a plăcut. Ca (aproape) orice oraș mare, Bucureștiul te întâmpină brutal și-și exhibă indiferent toate bubele și toate tarele de caracter. Curiozitatea, vremurile în schimbare și efervescența pestriță și veselă a Regiei m-au ajutat să trec repede peste prejudecăți și stereotipuri și să încep să explorez orașul străbătându-l la picior, în lung și-n lat, câteodată în “excursii” de câte o zi întreagă. Nu-mi găsesc nici un merit deosebit pentru faptul că am fost atras de tot ce mai rămăsese vechi din oraș. Nu știu pe nimeni care să fi făcut o pasiune pentru blocurile ceaușiste. Or fi destui acum, când a devenit trendy să plângi nostalgic după marile ctitorii ale cârmaciului, care au rămas nevăruite de netrebnicii urmași, dar atunci nu era.

Îmi plăcea să mă plimb mai ales pe străduțele Lipscaniului, căci așa era cunoscută zona pe vremea când acolo erau doar vreo două cafenele prăfuite, câteva patiserii și bodegile mizere în care intrau doar riveranii, oameni săraci care nu aveau unde altundeva să se ducă. Duminică dimineața toate străzile alea erau pustii iar liniștea locului ți se cuibărea imediat în suflet. Câteodată puteai auzi slujba de la Stavropoleos și nimic nu putea suna mai firesc și mai cald. Lipscaniul arăta ca o bătrână doamnă care își purta ridurile cu demnitate. Îmbătrânea senin, nebăgată în seamă, acceptându-și soarta. Probabil că așa a supraviețuit buldozerelor lui Ceaușescu. Probabil că a avut și noroc cu Revoluția, căci ar fi fost doar o chestiune de luni sau cel mult ani până când o nouă ctitorie de beton și prost gust s-ar fi cerut fix acolo.

Încă vreo 20 de ani au trecut fără ca ceva semnificativ să se întâmple. Și-apoi au început să răsară restaurant după restaurant și terasă după terasă. Fațadele vechilor clădiri au început să capete un pic de culoare iar străzile s-au umplut de oameni, de muzică, de viață. O efervescență tinerească a inundat centrul vechi și m-am obișnuit să iubesc și noua față a locului. De fiecare dată cînd revin acasă mă duc să mă plimb pe străzile alea. Dar între timp ceva s-a schimbat. După Colectiv avântul acela s-a împiedicat. Cluburi și restaurante s-au închis iar mizeria și crăpăturile sunt tot mai la vedere. Mica lume veche agonizează și te privește de peste tot prin ferestrele ei știrbe.

Multe dintre renovări s-au făcut de mântuială, doar pentru a stoarce cu cost minim și pe termen scurt potențialul comercial al zonei și al bătrânelor clădiri. Și oricum, vinaromul și culoarea ajung doar pentru parteruri. Oriunde ridici privirea vezi geamuri lipsă, balcoane care cad și acoperișuri găurite.

Clădiri ce par de patrimoniu sunt lăsate în voia sorții și condamnate la distrugere sau sluțite de meșteri nepricepuți și de prostul gust al investitorilor, deși ar trebui protejate de legi, de arhitecți și de instituții. Probabil că mai bine lași o clădire să cadă complet decât să o tranformi în oribilitatea pe care am văzut-o pe una dintre străzi. A fost cineva condamnat pentru abuzul ăsta? A fost cineva dat afară?

Există și clădiri care au fost renovate cu atenție, cu pricepere și cu bani mulți. Puține. Și mai sunt bisericile, toate frumoase, strălucind aproape indecent în vecinătatea dărăpănăturilor din jur.

La biserica Sfântul Antonie, de lîngă Hanul lui Manuc, au acoperit un perete al clădirii din spate cu o prelată uriașă, probabil pentru că starea clădirii strica tihna credincioșilor și fengșuiul bisericii. Un pic mai încolo, pe Franceză, vizavi de Muzeul de Istorie, biserica Sfântul Dumitru își etalează noul set modernist de clopote. Dacă se-apucă popa să le bată pe toate trei odată probabil că există riscul să dărâme clădirea de vizavi, în care a plouat și a nins toată iarna.

Nu am absolut nimic împotriva renovării bisericilor din Centrul Vechi, toate la fel de monumente istorice ca și clădirile din jur. Am mai degrabă o problemă cu faptul că, în timp ce nenumărate clădiri de patrimoniu mor în tot orașul primăria face cadou tone de bani pentru ca patriarhia să construiască o nouă casă a Domnului, cur în cur cu casa poporului și de același ordin de mărime. Ambele într-o zonă care simbolizează deja disprețul față de istorie, decență și tradiție.

Dar nu numai bisericile par să prospere în zonă. Cumva pentru a echilibra un pic balanța, saloane de masaj au fost deschise peste tot. În Centrul Vechi, credincioși și păcătoși se roagă, deopotrivă și totuși atât de diferit, pentru un happy end.

Lipscaniul e o năucitoare colecție de contraste, la fel ca dealtfel toată societatea românească de ieri sau de azi. M-a izbit, de exemplu, imaginea superbei clădiri a librăriei Cărturești, a cărei frumusețe probabil că rivalizează cu celebrele Galerii Lafayette din Paris, peste drum de o imundă groapă de gunoi nici măcar bine mascată de panourile primăriei sau de imensul afiș cu nurii doamnei Jennifer Lopez. Sau statuia încruntată a lui Vlad Țepeș, străjuită de frumoasele arcade ale Curții Vechi și de o casă care stă să cadă.

Și totuși, când se lasă seara, Centrul Vechi se transformă miraculos în Cenușăreasa orașului. Urâtul parcă se estompează, mizeria dispare și câteva pahare la una dintre terase te fac să te simți ca-n micul Paris. Ultima dată când am fost acolo era trecut bine de miezul nopții când am plecat spre casă. Cenușăreasa era încă în rochia ei cea frumoasă și sute de perechi de conduri fermecați încă tropăiau pe străzile pietruite și pline de viață. Doar caleașca din poveste era de negăsit, probabil sufocată de zecile de taxiuri mizere care așteptau o minune. Sau o făceau să dispară.