Catalonia (2)

Luni dimineață, cu noaptea în cap, domnul Puigdemont a aruncat o ultimă privire Cataloniei adormite, i-a lăsat pe noptieră declarația de independență proaspăt parafată și semnată și a șters-o pe furiș ca să nu dea ochii cu spaniolul înșelat.

Când am scris primul articol despre Catalonia nu credeam că domnul Puigdemont chiar o să aibă curajul (dacă se poate numi așa) să declare independența Cataloniei bazându-se pe un referendum controversat în urma căruia doar 38% dintre cetățenii cu drept de vot au spus “Da” (92% din cei 43% care au votat). Și totuși, dând dovadă de o excepțională viziune politică și o voință patriotică de nezdruncinat, liderii separatiști au votat declarația vineri, pe 27 Octombrie. Au sărbătorit independența republicii tot weekend-ul, profitând și de faptul că tot spaniolul bugetar s-a bucurat în liniște de zilele libere – la fel ca și cel catalan, dealtfel.

Dar luni dimineață domnul P. și-a pus în buzunar detestatul pașaport spaniol (se grăbea un pic, altfel putea să-și tipărească singur, la imprimanta familiei, un pașaport al proaspetei republici catalane), o fi scuipat cu silă, așa de-al dracu, între paginile 15 și 16, s-a urcat în mașină și, în scurtă vreme, avea să reintre în Uniunea Europeană pe care numai ce-o părăsise vineri, cu tot cu compatrioții săi catalani. De la Marsilia a luat un avion spre Bruxelles. Nu pentru că Bruxelles-ul  este capitala Uniunii Europene, al cărei cetățean domnul P. tocmai realizează ce important este să fii când vrei să scapi de pârnaie, ci pentru că flamanzii ar putea fi mai toleranți față de un lider separatist. Următoarea destinație va fi, probabil, Moscova, unde orice idiot util de rangul lui Puigdemont (scuze, asta e denumirea tehnică a celor care susțin oarecum involuntar cauza mamei Rusia) e primit cu brațele deschise câtă vreme mai poate fi folosit propagandistic pentru destabilizarea Uniunii Europene.

Între timp, acasă în Catalonia, partidele care vineri au votat independența regiunii au decis să participe în alegerile regionale anunțate de guvernul spaniol, căci ce poate fi mai normal decât o plăcintă spaniolească (pardon, catalană) cu brânză, cu carne și de post. Până la urmă, pentru politicianul bugetar catalan, un salariu bunicel plătit lunar de cotropitorul spaniol e mult mai bun decât un patriotic și incert ajutor de șomaj catalan.

Maestrul Caragiale a zugrăvit magistral, în “Conul Leonida față cu reacțiunea”, evenimentul similar al istoriei noastre survenit în data de 8 august 1870 – celebra republică de la Ploiești. Dac-ar fi trăit în zilele noastre Caragiale s-ar fi calificat categoric pentru Nobelul de literatură cu un subiect ca independența Cataloniei. Dar explicația lui de atunci încă e valabilă astăzi:

“Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie.”