Leacuri elvețiene de deochi

Acasă. În Elveţia 2 Minutes
1957951_541015232676070_4341996378347304754_o
O fântână din Bienne

E duminică seara, vremea e încă frumoasă și terasa restaurantului de lângă lac e la fel de plină ca-n serile de vară. Toată lumea se luptă cum poate cu iminenta venire a zilei de luni. O tânără familie de elvețieni numai ce s-a așezat la masa de lângă noi, alături de alți prieteni de-ai lor. Pare că nu s-au mai văzut de mult și nici nu mă mir, sunt toți la vârsta la care au copii mici (și probleme suficient de mari cât să-și permită să iasă mult mai rar). Au luat copilul cu ei și primele minute îi sunt dedicate, toată lumea drăgălește minunea cu părul bălai și-i complimentează pe părinți. Trăgeam cu ochiul la toată scena, deși nu înțeleg boabă de germană elvețiană. Dar nu la ce-și ziceau eram eu atent ci la faptul că n-am auzit niciun ptiu-ptiu-ptiu. La o masă la care aproape toți aveau ochi albaștri, despre care toată lumea știe că sunt cei mai periculoși, nimeni nu a scuipat copilul de deochi. Deja știam ce-o să se întâmple…

Copilul este abandonat, într-un final, în căruciorul dintre mese. Părinții apucă să-și comande câte-un cocktail aperol spritz înainte ca inevitabilul să se producă. Evident că cineva a deochiat copilul, care începe să urle ca din gură de șarpe. Mama, neexperimentată, îl ia în brațe dar nu știe niciun descântec mai de Doamne-ajută. Noi nu ne băgăm și poate că alea românești, chiar de ni le-am aminti, n-au efect pe elvețienii ăștia mici. Dar ce surpriză, luatul în brațe nu funcționează! Mama se ridică și face o tură de vreo cinci minute în jurul restaurantului, ceea ce pare să aibă efect până în clipa când se reașează la masă. Mai face o tură, de data asta suficient de lungă cât să-i dea timp tatălui să termine cele două aperoale (se încălzeau aiurea) și să mai comande două.

Mama se întoarce cu copilul aproape adormit și se așează ușurel pe scaun. Copilul simte totuși diferența de nivel și începe să chirăie, drept pentru care, de data asta, e pasat direct și oarecum brutal în brațele tatălui. Pus pe neașteptate în fața perspectivei de a da ture prin împrejurimi în timp ce pierde tot fun-ul discuțiilor de la masă, tatăl improvizează.

Își înmoaie delicat degetele în paharul cu aperol, pescuiește felia de portocală și i-o dă copilului s-o sugă.

Published by adrianport

Trăiesc departe de țară așa că noțiunea de acasă este oarecum relativă pentru mine. De multe ori mă gândesc la ce-o mai fi pe-acasă. De-aici, de-acasă.

Published

9 thoughts on “Leacuri elvețiene de deochi”

  1. Personal nu cunosc niciun descântec (din păcate, zic eu). Desigur, culegerile de folclor sunt pline de așa ceva, dar descântecul se poate învăța și transmite doar personal -și în taină- de la om la om, altfel își pierde forța magică.
    Interesant e că nu cunosc niciun descântător bărbat și niciun vrăjitor. Femeile încep să acapareze complet domeniul. 🙂

    Like

    Reply

  2. Eu nu am crezut niciodată în descântec, până într-o zi când m-a apucat o durere de cap îngrozitoare. Veneam de la un parastas unde mă puseseră cumnatele mele să fac pe “dama de companie” a nouă babe. Ajunsă acasă, începusem să văd negru-n faţa ochilor, nu am găsit nicio pastilă care să-mi ia durerea de cap. O vecină, contactată la interfon, i-a spus soţului meu să-mi descânte. Disperat, a făcut ce a făcut cu un pahar cu apă si chibrituri, dar parcă mi-a luat durerea cu mână. Întrebat, mai târziu, cum a procedat, mi-a răspuns oarecum jenat. Eu am spus ” fă Doamne ceva să-i treacă!”. Deşi atunci mi-a trecut durerea de cap, nu m-am convins că descântecul este leacul tuturor durerilor. Mi-am crescut copiii şi nu-mi amintesc să le fi descântat vreodată.

    Liked by 1 person

    Reply

      1. Eu am crescut la Craiova si acolo am auzit de acest masaj care chiar dădea rezultate. Eram copil atunci şi auzeam de la colege că bunicile lor ştiau să tămăduiască orice boală prin acest ” te trăgea”.

        Like

  3. Mie-mi descânta bunica când credea că-s deocheată. Apă, chibrit ars şi ceva bolboroseli pe care nu le înţelegeam. Ea zicea că doar se roagă, nu spune formule magice. Sincer, îmi trecea în 5 minute dar nu ştiu dacă de la apa aia cu cărbune sau de la altceva. Eu nu am pucat la portocală-n alcool, numai la vişine din vişinată 😀

    Liked by 1 person

    Reply
  5. Pingback: Ce v-a plăcut în 2017 | APort

Leave a comment