Era cinci și-un pic, magazinele numai ce se închiseseră iar tarabagii de la intrarea în parcarea subterană începuseră și ei să strângă. După două zile de ploaie aproape neîntreruptă ieșise un pic de soare și am simțit imediat cum căldura lui mă învelea. Toamna e anotimpul meu preferat și iubesc ploaia dar, din când în când, mă bucur și de-un pic de soare. Inițial m-am uitat la terasa Starbucks-ului, aflată la câțiva metri, dar scaunele goale erau ude de la ploaie. Așa că am zăbovit un pic în fața unei tarabe cu bijuterii din pietre semiprețioase sau doar frumos colorate. Am stat acolo poate vreo două minute și, când mi s-a părut mie că nu mai e rezonabil să mă prefac interesat de pietrele alea, m-am întors să plec, orbit brusc de soarele reflectat în zecile de pandantive din cristaluri de cuarț atârnate pe-o funie.
Și atunci am simțit. Mirosul acela. Să fi fost miros sau sentiment? Sau amândouă, întrepătrunse? M-a dus imediat în locul unde-l mai întâlnisem, în curtea străbunicii mele, deși nu mi-am dat seama ce era exact. Miros de fum, de afumat, sigur mirosul acela al focului din lemn de brad lângă grădina de legume, toamna devreme. Arome de mâncare făcută afară, pe pirostrii. Pământ ud și miros de ploaie. Cred. A durat doar o fracțiune de secundă. M-am învârtit prin zonă, printre tarabele alea, de câteva ori, căutând cu ochii și adulmecând cu nările lacome orice urmă a unui sentiment din copilărie și de departe, în mijlocul acelui oraș străin. Nu putea veni de la Starbucks, iar la taraba cu statuete chinezești de lângă ardea un bețișor parfumat care m-a tras brutal înapoi în lumea pestriță a orașului elvețian. Am fugit de acolo, fornăind, să alung dulcegăria aia nenaturală din minte. Căteva clipe mai târziu aveam să descopăr un stand de condimente, ascuns în colțul cel mai îndepărtat al bazarului de sâmbătă, cu zeci de săculeți aliniați pe nenumărate rănduri, care închideau în ei toate aromele și gusturile lumii ăsteia. Poate era și a mea undeva acolo, pierdută, ascunsă, înghesuită, agresată de atătea alte și alte amintiri, unele trăite și altele încă nu.
“A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?”
Emil Cioran
APort 
Frumos! M-ai aruncat și pe mine prin senzații vechi, irepetabile. Mulțumesc!
Să nu rămân dator:
„… În curtea din spate punea de un foc strașnic iar între timp tranșa dihania, începând de la cap, de unde scotea cu atenție mușchii gâtului, vestita pană de somn. Eviscera iar dacă avea lapți sau icre le arunca în apă cu sare. Capul cu coada mergea la borș iar restul la marinat. Aici treburile se complicau pentru că multe din mirodeniile pe care le folosea îmi sunt și acum necunoscute. Unul din ele era sigur sumak-ul, de unde și expresia transcrisă mot a mot: in adinacum sumac! ‘dragă’ arabilor dacă le-o trântești pe nepusă masă. Mai punea: baharat, cimbru, usturoi, ulei de măsline, vin alb, boabe de piper sparte și sare.
Mixtul era pus lângă foc și se trecea la borș.
În tuciul în care era pus capul și coada dihaniei, cam pre când era peștele pe jumătate fiert moșu’ punea bullion cu pulpă, tri-patru cepe crăpate cu dosu’ palmei, leușetan cu totul și dacă și cum îi venea, un praf de kuzbarah de se umplea mahalaua de arome. Lăsa să se înăbușe și la sfârșit punea pătrunjel tăiat gros, dregea cu oțet și ulei de măsline, și-l dădea deoparte la limpezit.
Venea rândul panei de somn care trăsese condimentele și mirosea de te lua cu leașin.
Pentru asta avea o sculă specială: un bidon de benzină de la un tanc nemțesc tăiat în două pe lung și-n care spărsese mai multe găuri cu dornul. Acolo presăra mălaiul cu tărâțe stropea cu un pic de ulei de măsline și punea feliile cât erau de lungi. Întindea jăratecul și punea tiribomba direct pe jar. Din când în când stropea cu maiaua din ceaun, moment de mare cumpănă pentru organele de simț…”
<>
LikeLiked by 2 people
Frumos, rezonez special la asta pentru ca am vazut adesea procesul. Sunt nascut pe langa delta. Multumesc.
LikeLiked by 2 people
Reblogged this on Cronopedia.
LikeLike